Gearoid privi bordul.
– N-ar fi fost nimic rău într-o escală la Bangor. O mică distracție.
– Ar fi o pierdere de timp, Bangor pute.
– Ești sărit. Nu e nimic în neregulă acolo.
– L-au împuțit când au construit debarcaderul. Îmi aduc aminte când puteai să mergi la Bangor cu trenul sâmbăta, să faci o baie în bazinul lui Pickie. Când terminai, puteai s-o apuci spre localul lui Barry. Acolo te distrai pe cinste pentru două lire. Și algele erau bune în zilele alea, nu ca porcăriile pe care ți le servesc azi. Nenorocita de mare e pe jumătate dusă, cu căcaturile și toate alea de le-au aruncat în ea. Dumnezeu știe ce mai vine și din Anglia. N-ajunge că trimit armata, mai încearcă să ne și otrăvească.
– Îți plac algele?
– Îmi plac, din când în când, dar n-am mai mâncat de câțiva ani. Poți găsi unele bune în Donaghadee. Dar când am fost ultima dată în Donaghadee?
Se aflau pe Antrim Street și se îndreptau spre nord. Seamuls era superiorul lui Gearoid de mai bine de zece ani. Un om respectabil, care făcuse pârnaie în Long Kesh și fusese în Castelereagh aproape la fel de des pe cât mâncase algele sărate și uscate pe care orice nord-irlandez le asociază cu vacanțele la mare. Iar acum era aici, vorbind despre bazinul lui Pickie și de petrecerile din tinerețe. „Toate astea îl fac să pară bătrân”, se gândi Gearoid. Fratele său fusese la fel, înainte de a fi împușcat. Se întrebă când avusese Seamus timp să facă toate astea.
El, unul, nu-și putea aminti decât Necazurile. Fuseseră amnistii, dar trecuseră fără să lase urme. Iar de când se făcuse destul de mare ca să se alăture mișcării, nu mai știa de nimic altceva. Totuși, nu l-ar fi deranjat din când în când o escapadă în Bangor, în Portrush sau pe undeva pe-acolo. Doar el și câțiva băieți.
Dar nu mergea la bairam în noaptea asta.
– Ai vreo idee despre ce e vorba?
Seamus își scutură capul nervos.
– Ar trebui să știi că întrebi degeaba. Cum dracu’ aș putea să știu? Mi s-a spus ce ți s-a spus și ție: să fiu la centrul operativ la șase și să aștept ordine. Așa că asta facem.
Gearoid dădu din cap a înțelegere. Un voluntar nu pune niciodată prea multe întrebări. Asta îi poate face pe ceilalți să se întrebe dacă nu ești cumva vreo cârtiță. „Ține-ți gura ș-ascultă ordinele” – asta era cheia supraviețuirii în afacerea asta împuțită. Dacă poate fi vorba de supraviețuire. Te mențineai în viață cum puteai și cât puteai, asta era toată treaba. Și dacă reușeai să te menții curat, fără să-ți bagi nasul sau s-o dai în bară, îți făceau niște funeralii pe cinste la Milltown, cu beretă și mănuși pe sicriu, plus o salvă de focuri de armă deasupra mormântului.
Traseră în fața unei case cu terasă, pe o străduță din districtul New Lodge. Pe un fronton la intrarea pe străduță se găsea o hartă a Irlandei colorată în portocaliu, verde și alb pe care era pictat un mascat înarmat. Dedesubt erau așezate cuvintele lui Padraig Pearse: „Irlanda nu va avea pace cât nu va fi liberă”, iar alături, cu aceleași caractere: „Nebunii, nebunii ni i-au omorât pe fenieini”. Era un loc fără capăt, oricum ai fi privit, iar cuvintele de pe pereți și de pe buzele oamenilor erau trainice. La fel ca și morții cu care se mândreau.
Ușa fusese deschisă dinăuntru, pe când se apropiau. Pășiră într-un hol îngust, în semiîntuneric și miros de cârnați prăjiți. Colm O’Driscoll închise ușa în urma lor. Era încruntat, ca de obicei.
– V-or urmărit? întrebă mărunțelul.
Avea un șold sucit, despre care unii spuneau că i se trage de la un accident de polo, iar alții, de la o lungă noapte petrecută la Castlereagh, pe mâinile celor de la Divizia Specială. Fusese un atlet înainte de asta, jucase cu succes tot felul de competiții.
– În nici un caz, răspunse Seamus. Am căscat ochii încontinuu. Dacă ne-au pus coadă, au fost mai deștepți ca Scaraoțchi.
– Tii, păi ăștia de azi chiar sunt! Hai înăuntru, Eugene e deja aici.
Gearoid se gândi că auzise un poem cândva, unul lung, în engleză, pe care Părintele McGiolla, unul dintre profesori, o piticanie cu ochelari cât jumătate din față, îl citise la școală. A fost scris de unul Yeats, care e îngropat la Sligo. Gearoid nu fusese niciodată la Sligo, nu pusese niciodată piciorul în sud. Poate într-o zi, când toate astea se vor fi terminat:
Am părăsit Irlanda,
Urâți și alungați,
De frangezi mutilați.
Din pântecele mamei port
Un suflet de fanatic.
Nu înțelesese poemul prea bine, dar McGiolla vorbise despre păcatul urii, iar ceva își găsise loc în mintea lui Gearoid. Cuvintele nu erau ca acelea ale cântecelor patriotice învățate de la tatăl său, dar aveau o rezonanță și un mesaj aparte. Poate că ar trebui să meargă la Sligo, să găsească timp să citească și să mediteze. Până la nouăsprezece ani n-avusese timp de altceva decât de ură.
Colm O’Driscoll, așa cum stătea în picioare, cu pantofii Springfield și cu cămașa înflorată, nu ar fi fost niciodată potrivit pentru o carte de poezie. Era un dur, unul pe care chiar și prietenii s-ar feri să-l supere. Se spune că, înainte de accident, mergea în Anglia și punea bombe în baruri și în cazărmile armatei, că polițiștii de pe ambele maluri ale apei erau turbați de nerăbdare să-l înhațe, dar n-avuseseră niciodată o cât de mică dovadă. Era un om bun totuși, avea patru prunci minunați, cel mai mare de nouă ani, cel mai mic de trei. Acum îi creștea soră-sa. Nevastă-sa murise, împușcată de loialiști în urmă cu un an; împușcată în cap, când ieșea să cumpere lapte. Acum era în cimitirul Millton, cu o piatră funerară cât o ușă de garaj.
Masa era pusă. Nimic sofisticat: cârnați și chifle de cartofi, plus ceai fierbinte, ca să alunece mai bine mâncarea. Întotdeauna se bea ceai din belșug înainte de misiune, ca să te țină treaz.
Eugene O’Malley mânca o prăjitură glasată, stând în colț, ca de obicei, și bătând darabana pe picior în ritmul unei muzici auzite numai de el. Cu un an în urmă câștigase premiul întâi la Fleadh, el cu un fluier metalic și Paddy Barne cu chitara. Câțiva ani mai înainte de asta fusese declarat campion la fluier al Irlandei, în Boyle.
Cartea Ziua mâniei poate fi achiziționată de la: