Fotoliul de nuiele al lui Carow scârțâi și se clătină sub greutatea folarhului, deși se lăsase ușor în el. Carow tocmai ședea la fereastră, în penumbra amurgului, și privea spre orașul din vale, când folarhul intrase neanunțat și se așezase.
– Sunt cam îngrijorat și nu-mi găsesc tihna în casa mea. Nu mai am pe nimeni cu care să pot sta de vorbă. Duumvirii mă anunță că împăratul și-a fixat definitiv vizita pentru începutul lui septembrie. Ce ne facem acum? În pholé s-a luat hotărârea să nu fie cooptat; dar acum toți au pornit la drum, iar eu trebuie să prezint singur-singurel împăratului decizia luată.
– Nu am nimic ce să-ți ofer, cel mult un pahar de vin. Am să chem sclavul!
Phokas îi făcu semn să renunțe.
– Sunt bolnav și șubred. Trag prea mult la cântar. Abia de mă mai pot mișca; când de fapt mănânc cât o păsărică. După calculele predecesorului meu, vom trece cu bine epoca critică; dar ceea ce pare fatal în prezicerile sale este afirmația că uneori evenimentele nu se înscriu pe orbita calculată de el, ci deviază.
– Vrei să spui că s-a înșelat?
– S-ar putea spune și așa, dacă ești neprietenos.
– Te referi la același folarh care a prezis și sfârșitul timpului terestru în al treizecilea veac după întemeierea Romei?
– Înainte de al treizecilea secol. Da, este același, al XIX-lea folarh.
– Atunci ar mai fi încă o speranță.
– Așadar, n-ai renunțat la gândul dumitale? Poți oare s-o scoți la capăt fără mașina dumitale de calculat? Nu durează mult prea mult să faci toate calculele în cap?
Iulius calculează aproape tot atât de repede ca o mașină. În plus mi-a adus și toată documentația mea din Heidelberg, și aceasta ne va ajuta.
– Te rog să mă ții și pe mine la curent, și nu te grăbi! Lasă-ți timp mai mult!
– Da? Dorești să rămânem aici mai multă vreme? întrebă Carow, dar Phokas continuă:
– Trebuie să-ți fac o mărturisire: Pelops și Pittakos te-au văzut în agora, încă din prima zi după sosirea dumitale, pe când te duceai la primărie; dar n-am luat numaidecât legătura cu dumneata, pentru că voiam să ne lămurim mai întâi ce spirit te-a format. Sau dacă nu cumva ești un om divin trimis la noi de zei. De aceea a trebuit să petreci câteva zile neplăcute la închisoare. Ne pare rău. Dar conducătorii municipiului ne-au asigurat că nu ți se va întâmpla nimic grav.
– Prea agreabilă n-a fost însă vremea petrecută în temniță, spuse Carow.
– Văd că nu ești încântat de dezvăluirea mea, și te înțeleg. Dar dacă am fi tras concluzia că ești o primejdie pentru epoca noastră, nu ne-am fi putut imagina pentru dumneata alt loc unde să rămâi definitiv decât temnița de sub primărie.
– Mda, vă foarte mulțumesc! spuse Carow.
– Am fost îngrijorați, când te-am pierdut apoi din vedere pentru scurtă vreme, din fericire te-am regăsit curând în casa lui Rufus, la țară. Poate că uneori ai și simțit privirea noastră vigilentă.
– Dar nu înțeleg defel toate astea, insistă Carow. Ce anume bănuială aveți? Credeați poate că sunt un escroc?
– De un înșelător sau un sclav fugit nici nu ne-am fi sinchisit. Dar sosirea dumitale neobișnuită pe treptele vechiului templu, zvonurile că ai dinți de aur și că poți scăpăra fulgere, indicau o misiune divină. Ne aflam în fața unei enigme, dar am înclinat tot mai mult în decursul timpului către ideea că erai omul așteptat de noi, care venise aici dintr-o epocă îndepărtată. Grija noastră era ca nu cumva cunoștințele referitoare la felul cum te poți transpune în alte timpuri să devină publice. Căci dacă oricine ar ști cu precizie acest lucru, lumea orânduită după timp și numere s-ar transforma într-un haos clocotitor și ar pieri. Chiar dacă toți vulcanii lumii ar erupe în același moment și ar distruge sfera pământului, ar rămâne, nevătămat, cel puțin timpul, iar desfășurarea evenimentelor n-ar cunoaște dezordinea.
– Sunt pe deplin conștient de acest pericol.
– Iartă-mă! Firește ! Aș fi putut să te cruț de predica asta.
– A fost într-adevăr inutilă, ripostă Carow nu tocmai amabil. Totuși mă întreb, cum de te poți socoti garantul timpului. Ai un mandat?
– Un mandat! Poate chiar unul scris! Nu, nu avem așa ceva, căci timpul va ști cu siguranță să frâneze desfășurările care îl pot pune în primejdie: doar ocazional, când vedem că cineva vrea să-i vină de hac, intervenim, deși s-ar putea ajuta și singur. O facem, ca să spunem așa, din pietate.
– Sunt surprins că vorbești despre timp ca despre o persoană care are judecată și voință.
– Aici atingi din nou chestiunile la care așteptam un răspuns de la dumneata. Din păcate, zadarnic, după cum vedem acum. Nu ne gândim la o persoană care să fie identică sau asemănătoare cu oamenii. Dar, continuă folarhul zâmbind, judecată și voință are cu siguranță. Nu încape îndoială în privința asta. Din câte am auzit, ai vorbit cu Africanus înaintea plecării lui.
– Mi-a pus întrebări referitoare la ceasul meu.
– Știu. Se înverșunează asupra unor asemenea probleme și ajunge la disperare dacă nu le poate rezolva. A venit cu asta și la mine și m-a rugat să-l ajut. Spunea: Nu putem măsura timpul trecut fiindcă nu mai există; nu putem măsura timpul viitor fiindcă încă nu există; și nu putem măsura timpul care se scurge fiindcă nu poți măsura decât ceva care curge uniform și care are început și sfârșit. Și cu toate astea, Carus are un ceas și măsoară ceva cu el. Ce este ceea ce măsoară el? Timpul ? Dar nu-l poți nici vedea, nici auzi, nici pipăi, nici mirosi, și nici gusta. Și nici cu mintea mea nu-mi pot forma o reprezentare a timpului. Atunci ce este ceea ce măsoară Carus? Am impresia că nu măsoară decât mișcarea ceasului său.
– Asta mi-a spus-o și mie, interveni Carus râzând.
– L-am contrazis, continuă folarhul, căci trecutul există aievea. În măsura în care l-am trăit, este prezent în memoria mea. Și nici viitorul nu este ne-existent, ci există; căci altfel cum ar putea vizionarii să prezică evenimentele viitorului, dacă nu le-ar vedea limpede cu ochii minții?
– Hm! făcu Carow îndoindu-se de valabilitatea argumentului, dar Phokas continuă:
– De aceea mi se pare că timpul are o extindere; dar ce anume se extinde, asta n-o știu. Nu m-ar mira defel dacă ar fi o extindere a spiritului însuși. Cu asta nu vreau să spun, ca filosoful vostru Regiomontanus Cantius, că timpul nu e altceva decât o formă contemplativă a gândirii noastre. Dar poate că timpul este gândirea, gândul unuia cu totul altul, pe care nu vreau să-l numesc. Ce zici de asta? Păcat că n-ai vorbit despre lucrurile acestea în conferințele dumitale. Multe au fost nespus de interesante și noi; dar în privința problemelor care ne preocupă pe noi în pholé, totuși neînsemnate.
– Da? făcu Carow pe un ton ironic. Ce probleme consideri dumneata mai importante?
– De pildă, problema „Ce este timpul?”. Mai departe, ai considerat ca un fapt de la sine înțeles că timpul a curs de la început uniform, așa ca astăzi, dar n-ai adus nici o dovadă. De la început? Există pur și simplu un început și un sfârșit al timpului? Ai vorbit de o explozie primordială. De ce s-a produs în mod necesar o explozie primordială? Doar n-a putut fi un accident. Care a fost începutul existenței? Ce-a fost mai înainte? Doar nu cumva nimic, căci atunci ce necesitate, spune Parmenide, a determinat existentul să se nască mai cu rând sau mai târziu din nimic? Iar timpul? A fost el oare creat o dată cu lumea noastră sau există mai înainte doar non-timp? Ori altceva?
Cartea Templul părăsit poate fi achiziționată de la: