Brachman o fixase aprobator, ochii lui apreciind finețea pielii ei pale pe fundalul de șoc electric al părului ei roșu cu lumini de culoarea cuprului și ochii ei mari de un cenușiu deschis, cu franjurile genelor ca de bronz închis. El remarcase subțirimea trupului ei, mâinile mari cu degete lungi care exprimau siguranță și capacitate, deși stăteau moi în mâna lui. El observă bluza ei veche cenușie și pantalonii jeans decolorați, pantofii de sport vechi și lipsa oricărui fard.
– Fața ta e la fel de luminoasă ca și sufletul tău, spusese el, zâmbind. Mi-ai mărturisit totul, tânără Danae.
Apoi se întorsese și ceruse nota de plată, iar Danae se simțise vinovată, pentru că, bineînțeles, nu-i spusese lui Brachman totul. Nu-i spusese că dorea să fie o fotografă mai bună – mai faimoasă și mai mare decât era el. Nu-i spusese că era roasă de ambiție… Că era hotărâtă „să reușească”. Și nu-i spusese că, atunci când privea o fotografie bună în care prinsese o expresie revelatoare în ochii subiecților ei, sau un moment de vulnerabilitate, sau uneori teama lor de ceea ce ar putea dezvălui aparatul și ar distruge imaginea proprie, asta îi dădea un sentiment de putere asupra lor. Și era un sentiment care îi făcea plăcere.
Când plecară, prin noaptea rece spre studio, Brachman își puse brațul protector pe umerii ei.
– Și ce s-a întâmplat după ce ai terminat școala de film? Întrebă el. Cum ai dat de mine?
Băgându-și mâinile în buzunarele pantalonilor ei vechi, Danae își potrivi pasul după al lui, având sentimentul că trebuie să fie într-un fel de vis aievea. Brachman o înconjura cu brațul… Voia cu adevărat să știe ceva despre ea – Brachman – care cunoștea pe toată lumea și se ducea pretutindeni – alesese să petreacă o seară cu ea! Se simțise atât de încântată de parcă pantofii ei sport uzați călcau pe nori și nu pe străzile murdare ale Manhattanului. Dar, în același timp, dorise brusc să arate mai bine, pentru Brachman… Dorise să fi avut timp să se schimbe, îngrijorându-se că părul ei ar putea să se încrețească tare din cauza aerului umed al nopții. Dar continuase să vorbească, făcându-l să râdă la descrierea bătrânului fotograf din Hollywood, la care se angajase ca asistentă.
Acesta se specializase în fotografii lucioase 8×10 ale viitoarelor starlete de cinema, pentru că adevăratele stele ale Hollywood-ului îi părăsiseră de mult pe cei de teapa lui, în favoarea unora ca Brachman și Avedon din lumea fotografiei. Luni de zile, Danae mutase de colo-colo aparatura, temându-se că șeful ei era prea fragil până și să ridice aparatul. Uneori, avea misiunea să facă polaroidele preliminare și, în fiecare zi la prânz, alerga la Mai-Ling, pe bulevardul Sunset, să-i ia mâncare chinezească. Ea ținea oglinda în timp ce frumusețile Hollywood-ului își mai puneau un strat de ruj de buze pe gurile botoase; făcea nenumărate cești de cafea și nesfârșite drumuri la laboratoare. Scria sute de facturi și alerga la poștă să le expedieze. Și învăța.
După un an, își dăduse seama că acolo nu avea nici un viitor și ceea ce îi trebuia ei nu putea găsi la Hollywood. Trebuia să plece la New York.
– A obține o slujbă la un fotograf de frunte nu e ușor, recunoscuse ea față de Brachman, cu un zâmbet, și eu îl voiam pe cel mai bun. Iar asta însemna la dumneata. Cunoșteam fiecare fotografie făcută de dumneata, ale lui Jessie-Ann Parker – nu cele cu cea-mai-cunoscută-fotomodel a Americii – ci pe acelea luate pe cal, lângă casa ei din Montana. Acelea m-au făcut să vreau să lucrez cu dumneata. Ai prins cumva aerul curat, proaspăt, al adevăratei Jessie-Ann Parker – fata dintr-un orășel mic care a reușit, bucuroasă, să fie acasă cu familia, la sfârșit de săptămână. Doar că acea privire dezvăluitoare pe care ai prins-o în ochii lui Jessie-Ann a spus lumii că „nu te poți întoarce din nou acasă”, că niciodată nu mai poate fi așa cum a fost. Ai dat sentiment, Brachman, acestei povești cu blonda cu succes în toată America. Atunci am hotărât că aș accepta mai curând cea mai de jos slujbă în studioul dumitale, decât titlul de asistentă la oricare altul. Și, așa, m-ai obținut ca să-ți prepar ceaiul Earl Gray. După cum ai văzut, adăugă ea râzând, sunt expertă în asta. Am avut, desigur, suficientă practică.
El dăduse capul pe spate, râzând încântat.
– Ești cea mai bună, spusese el, strângându-i umărul slăbuț. Totdeauna tai lămâia exact cât trebuie. Mă înțelegi.
Se oprise în fața clădirii înalte, înguste, care găzduia studioul lui.
– La naiba, iar mă doare spatele, iar mâine plec la Londra și apoi la Paris. Trebuie să dorm și sper că o să treacă de la sine… Noapte bună, Danae.
Depunând un sărut pe buclele ei roșii, el urcase șchiopătând treptele și dispăruse pe ușa mare dublă.
Danae rămăsese nesigură pe trotuar. Nu știuse exact la ce se așteptase, dar nu la asta. Fuseseră într-o stare de spirit atât de intimă, doar ei doi, vorbind despre viață… Sau mai curând despre viața ei. Și apoi el plecase pur și simplu, fără să spună nimic…
Oprind un taxi, se urcă în el, indispusă. Brachman o folosise doar ca să-și umple câteva ore neocupate în seara aceea… O să zboare cu Concorde pentru o săptămână sau așa ceva, și bănuia că la întoarcere va uita totul despre seara aceea.
Greșise. Când se întorsese, dăduse ordin să fie angajată o nouă fată Vineri, care să ia locul lui Danae, iar ei îi dădu voie să-l ajute tot mai mult în munca lui. O lăsase chiar să stea lângă el ca să observe cum își construia imaginile. Dar nu mai menționase niciodată seara pe care o petrecuseră împreună.
Când primul și al doilea asistent al lui Brachman se săturaseră de atâtea certuri violente, cel de al doilea asistent îi părăsi și Danae îi luă locul. Atunci hotărâse ea că era momentul să facă ceva în legătură cu aspectul ei.
O privire lungă și critică în oglindă reflecta o fată obosită de douăzeci și doi de ani, prea slabă la aproape un metru șaptezeci, cu o piele albă translucidă care se potrivea cu părul ei roșu. Roșu nu era chiar cuvântul potrivit, poate era mai aproape de culoarea cuprului. Oricum, culoarea nu era prea potrivită… Iar părul se încrețea prea tare. Mai târziu, după un șampon castaniu, părul ei lung strălucea cu reflexe ușoare de cupru, iar când lucra, îl ținea să nu-i cadă în ochi cu o bentiță de cap, cum poartă jucătorii de tenis. Nu se învârtise doi ani în jurul atâtor modele și starlete fără să învețe niște șmecherii ale meseriei, iar acum își punea fard de ochi galben și chihlimbariu, ascunzându-și cearcănele negre ale oboselii cu un fond de ten mai deschis. Aplica discret fard de obraji terra-cotta și adăuga un luciu incolor pentru buze.
Până atunci, purtase doar jeanșii și o bluză de tricot și știa că nu va fi ușor să intre în competiție cu toate modelele și celebritățile, cu hainele lor excitante și scumpe. Își pierdu săptămâni umblând prin micile magazine din Manhattan, înainte de a se hotărî că discreția era cea mai bună atitudine. Va purta o „uniformă” – pantaloni negri, cămașă albă, pulover negru și o jachetă mare, moale, neagră, de piele, pentru zilele friguroase, când pleca pe teren. Își permise o singură concesie de feminitate – cămașa ei albă va fi totdeauna din satin.
Cartea Imagini poate fi achiziționată de la: