Stella continua să plângă, fără să scoată o vorbă. Și lui Gabriel i se întâmpla destul de des să plângă. Nu c-ar fi existat vreun motiv de tristețe în viața ei, din moment ce avea o căsnicie fericită și un băiețaș încântător. Dar plângea adeseori pentru suferințele omenirii și pentru părțile ei vulnerabile, sau pentru friabilitatea tuturor lucrurilor pe care le îndrăgea. Stella, însă, avea întotdeauna motive reale să plângă. Totuși, până atunci, Gabriel n-o văzuse niciodată plângând, nici măcar nu și-o putuse imagina plângând.
Cele două femei nu erau prietene intime și nu erau aliate, dar se plăceau una pe cealaltă. Stella ar fi putut presupune că Gabriel o compătimea, întrucât ea se măritase cu Brian cel bun, în timp ce Stella îl luase pe George cel îngrozitor. Pe de altă parte, însă, Gabriel și-ar fi putut-o închipui pe Stella gândindu-se că George era interesant, în timp ce Brian era anost. Relațiile dintre Stella și George erau un mister pentru Gabriel și Brian. Desigur, Stella urmase o universitate, era cultivată și deșteaptă. Totuși, deșteptăciunea nu-i ajutase la nimic, în timp ce Gabriel, care nu s-a dus la universitate, avusese o „viață” mai izbutită. Gabriel era mai fericită. Dar Stella cea rănită pe câmpul de luptă al vieții nu era oare „mai reală”? Existau, firește, și alte probleme complexe, de care erau conștiente amândouă și pe deasupra cărora se puteau privi una pe cealaltă cu destul calm.
Acum, însă, Gabriel nu se simțea deloc calmă. Dintotdeauna i se părea că George avea capacitatea de a întoarce pe dos viețile lor, ale tuturor, și se temea de el. Uneori își spunea: „George ar putea să ne distrugă pe toți”, și alteori se gândea: „George chiar vrea să ne distrugă pe toți”. De bună seamă, acest din urmă gând era irațional, deși ar fi fost la fel de irațional să-l consideri pe George pur și simplu „predispus la accidente”. „Urăsc tiranii, se gândea Gabriel, slavă Domnului că nu m-am măritat cu un tiran.”
Cu o noapte în urmă, părintele Bernard Jacoby le telefonase lui Brian și lui Gabriel, anunțându-i despre accident, despre mașina prăvălită în canal, despre faptul că Stella și George scăpaseră cu viață, Stella fiind transportată la spital și George acasă. Le spusese (spre ușurarea lui Brian și dezamăgirea lui Gabriel) că era prea târziu pentru vizite, întrucât, probabil, ambele victime dormeau. Acum erau orele nouă dimineața. Stella, aflată într-o rezervă de spital, stătea proțăpită între perne. Avea un ochi vânăt, o coastă fracturată, și ceea ce infirmiera numea „urmările unui șoc puternic”. George nu răspunsese la telefoanele repetate pe care i le-au tot dat. Brian urma să se ducă acum la el, să-l vadă.
– Te rog, nu mai plânge, îi spuse Gabriel, îți faci rău și mă deprimi și pe mine.
Felul acesta de a vorbi, cu calm și fermitate, cu totul neobișnuit pentru Gabriel, era maniera pe care o prefera cumnata ei.
Stella plânsese până atunci cu fața într-o batistă. Acum dădu batista la o parte și înălță o față udă și umflată, zgâriată și învinețită, care-i produse lui Gabriel un șoc. Stella începu să-și legene capul pe pernă, în dreapta și în stânga, străduindu-se, vizibil, să-și controleze respirația. Cumnata ei îi atinse ușor brațul. Știa că Stellei nu-i plăcea să fie mângâiată și sărutată – Gabriel n-o sărutase niciodată.
– Vrei să rămân lingă tine, vrei să-ți vorbesc?
– Spune-mi ceva.
Șuvoiul de plâns se potolise, deși, ori de câte ori clipea, Stellei i se desprindeau lacrimi de pe gene. Gabriel, care se pricepea la decodarea mesajelor încifrate, știa că semnificația cuvintelor Stellei era: „Spune-mi orice!”.
– E o zi însorită. Nu poți vedea de aici, dar soarele strălucește.
– Ai venit cu mașina?
– Da.
– Unde ai parcat-o?
– în parcarea spitalului, era destul spațiu.
– Ai o rochie nouă.
– Am cumpărat-o la solduri, de la Bowcock. Știi, de la fereastra de aici poți vedea Strada Mare, și Grădina Botanică, și Institutul.
– Nici nu m-am uitat.
– Cum te simți?
– Groaznic.
– Ce s-a întâmplat? Sau poate că preferi.
– George era beat. A sărit din mașină. Pe urmă m-a tras și pe mine afară.
– Totu-i bine când se sfârșește bine, spuse Gabriel, sperând că această banalitate o va irita pe Stella, determinând-o să-i mai dea unele detalii.
– A fost vina mea, spuse Stella.
– Știu sigur că nu-i adevărat.
În familie se discuta adeseori despre situația Stellei, despre felul cum îi înghițea lui George toate istericalele și toate infidelitățile, și cum stăruia să-și imagineze că dragostea ei îl va tecui. Continua să spere, căutând mereu să descopere mici semne bune. „E ciudat cât de proastă poate fi o femeie deșteaptă, își spunea Gabriel. Are impresia că dacă se ferește să-l acuze pe George, lucrul ăsta îl va face mai bun.”
– L-am dojenit, continuă Stella. I-am spus un anumit lucru rare l-a înfuriat foarte tare. Și atunci a pierdut controlul asupra mașinii.
– Se înfurie cu prea mare ușurință.
– Aseară, George era înnebunit, ca o vulpe hăituită.
– Totdeauna-i așa, și totdeauna va fi așa. Și, într-o bună zi, o să meargă prea departe.
– Dacă o să se întâmple așa ceva, va fi mai bine pentru el.
– Vrei să spui că se va căi?
– Nu.
– Tu îi găsești întotdeauna scuze, dar nu se poate să scape mereu nepedepsit. E iertat de fiecare dată și în primul rând de tine.
– E privilegiul meu să fiu prima.
„Ce ipocrită, se gândi Gabriel, și cu toate astea-i sinceră. Oare pot exista ipocriți sinceri? Da, și ăștia-s cei mai enervanți.” Fără îndoială, Stella era o bizară, o ființă plămădită dintr-un aluat străin, de pe altă lume. Era o femeie frumoasă, înaltă, puternică. „Vede în el o permanentă provocare, își spuse Gabriel, vede viața alături de el ca pe o luptă și crede că asta înseamnă iubire. George ar fi trebuit să se însoare cu o fată blajină, supusă, nu cu femeia asta de o ridicolă noblețe. Și, își spuse în continuare Gabriel, asta-i cea mai intimă conversație pe care am avut-o vreodată cu Stella.”
– Ar trebui să pleci pentru un timp, să-ți iei o vacanță de la George.
– Nu fi proastă.
– Ar trebui, ar trebui să pleci într-un oraș străin.
– O să-și piardă permisul de conducere.
– Bietul George!
– El ar fi vrut să o pornim pe jos.
– Când, aseară? Cum, să porniți pe jos după toată întâmplarea asta? Presupun că înainte de a veni poliția?
– Dac-aș fi fost în stare, aș fi pornit pe jos.
– Dumnezeule, uite-l că vine!
Prin ușa deschisă a rezervei, Gabriel îl zărise pe George înaintând de-a lungul coridorului.
– La revedere, Gabriel, îți mulțumesc că ai venit să mă vezi.
Gabriel părăsi camera, făcându-i Stellei un mic semn cu mâna. George se apropia, cu mersul lui caracteristic, deliberat și conștient de sine, asemenea cuiva care ar păși, plin de încredere, peste apă. Mergea ușor înclinat în față, înfundându-și, fără zgomot, picior după picior în covorul de plastic cenușiu, gros, moale, buretos, al spitalului. Brațele i se legănau într-o mișcare echilibrată. Părea un atlet în timpul liber, conștient de faptul că e fotografiat. Când o văzu pe Gabriel, își miji ochii și o privi cu un zâmbet vag amuzat. Gabriel, pradă unor emoții amestecate, îi făcu un gest iritat cu mâna. Sprâncenele i se încruntaseră, dar nu-și putea împiedica buzele să schițeze un zâmbet involuntar, ca un spasm nervos.
George McCaffrey fusese scutit de vizita fratelui său Brian, întrucât plecase de acasă înainte de sosirea acestuia. George telefonase la spital și aflase că Stella se simțea „destul de bine”. Pornise de acasă, dar se dusese în primul rând la canal.
Era un canal scos din uz. S-ar fi cuvenit să înfățișeze o priveliște frumoasă, așa cum se curba în jurul orașului, cu drumul pietros de la țărm, cheiul pavat cu dale de granit, și cu inelele mari de oțel, în locurile unde pe vremuri acostau bărcile colorate. Podețul elipsoidal, reflectat în oglinda apei, era reprodus pe cărți poștale ilustrate, iar mica cisternă elegantă (aflată încă în uz) a uzinei de gaz din apropiere, cu coroana ei de oțel traforat, era o piesă de epocă, prețuită de arheologii industriei. Dar, în realitate, apa stătută, maronie, era murdară și dezolantă – orice încercare de a o reîntineri în scopuri de turistice eșuase. Canalul își menținea doliul pentru trecutul său glorios, exprimând mai curând caracterul posomorit, puritan, al istoriei locale, decât dorința de a renaște și a-și recăpăta farmecul. Terenul care se întindea de cealaltă parte era părăsit, cu excepția câtorva case răzlețe, construite după război. în cea mai mare parte, terenul era impracticabil și fusese botezat „Tărâmul pustiu”. Pe lângă gardurile ruginite care mărgineau drumul, creșteau cele mai urâte bălării; iarba încolțită printre pietrele mobile era fleșcăită și tristă, iar petele strălucitoare care împestrițau dalele pătrate de granit păreau a fi mai curând simptomul unei boli postindustriale.
Când George a ajuns la canal, se pornise din nou ploaia. Câțiva curioși stăteau pe mal și se uitau la mașină. (Firește, drama fusese semnalată în Gazette.) Deși știa că va fi recunoscut, George s-a alăturat grupului. Unii dintre spectatori s-au îndepărtat în grabă. Cei care rămăseseră locului se fereau, trăgându-se mai la distanță.
Cartea Discipolul poate fi achiziționată de la: