Plafonierele erau aprinse.
De-a lungul pereților se întindeau lungi canapele de catifea roșie, mâncate de molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternând cu oglinzi în rame aurite și picturi sportive.
Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun era atenuat și vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai puțin frecventată, aproape pustie. Colonelul și Olguța erau singurele excepții care îndreptățeau lipsa meselor verzi și din această încăpere.
Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. Înfățișarea Olguței era cu totul băiețească. Mai întâi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbătești, pieptar și mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică și severitatea jocului. Brațul care mânuia floreta nu se apăra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca având aerul că mânuiește o tulpină deghizată în lamă de oțel din capătul căreia crinul căzuse provizor.
Apoi tăcerea. Nici madrigale din partea colonelului, nici exclamații – oh! vai! ah! ce! – din partea adversarului. O tăcere încordată, în care s-auzeau: ritmul respirațiilor, tactul picioarelor și clinchetul lamelor inteligente și sprintene ca ironia, perfide ca sarcasmul, viclene ca surâsul…
Ochii Olguței erau atenți ca la un joc de șah accelerat. Floreta colonelului era bilingvă: cunoștea și dialectul lamelor italiene și al celor franceze. Olguța trebuia să rezolve mereu alte probleme. Mintea lucra în ritmul brațului spontan. Toți mușchii erau la pândă. Și când destinderea fandării nimerea pieptul adversarului cu delicatul vârf al floretei, brusc îndoit, mușchii găseau în scurta biruință o sintetică odihnă și noua elasticitate a elanurilor apropiate.
Ușa dinspre odaia de bridge se deschise lent, dezvăluind fețe congestionate în fumul țigărilor și un răsad multicolor de cărți de joc, grădinărit – meditativ sau violent – de mini nervoase.
– Ah! Bonsoooir, d’Artagnanette!
– Touché.
– Repos et merci.
Olguța își smulse masca, de subt care capul răsări zburlit, rumenit și impertinent, întregind silueta de paj războinic.
– Bonsoir, oncle universel!
– Ha-ha!
Nalt, dar puțin adus, cum sunt domnitorii în clipa când, din strană, abia își apleacă fruntea în fața Mitropolitului; cu frunte naltă, pietroasă și de gală, și păr rar, pieptănat pe spate; cu musteața căruntă și fină, dar lipsită de galanterie, deprinsă să fie dezmierdată meditativ în fața ideilor, nu răsucită în fața femeilor; cu sprâncene stufoase, de subt care ochii afunzi aveau cochetăria să pară prezbiți, din care pricină capul se răsturna pe spate în fața unui om ca în fața unui munte; cu guler drept și rigid de moda veche, ca și manșetele rotunde de o albeață reacționară, cu zâmbet afabil de bătrân care disprețuiește mânia, încruntarea și gesticularea, socotindu-le prea juvenile și necuviincios democratice față de sobrietatea ironiei; cu mini înguste și degete lungi și subțiri de ctitor, deprinse parcă să înșire onctuosul chihlimbar al mătăniilor; și cu gest ocrotitor și ospitalier de boier când primește oaspeți la conac, întâmpinându-i în capul scărilor – oncle Michel contempla silueta Olguței, d’Artagnanette, cum o saluta el zilnic intrând în sala de scrimă cu evantaiul în mină, așa cum intra și la Universitate.
La București i se spunea domnule ministru sau excelență – era mobilizat oarecum, ministru de justiție – ceea ce-l făcea să răspundă: „Tiens! J’avais oublié. Comme c’est aimable de votre part, cher monsieur, de me l’avoir rappelé!”
La Iași i se spunea domnule profesor – era singurul dintre profesorii Facultății de drept fără titlu de doctor.
„Oh? Non, merci! Je n’ai pas besoin de cela pour l’etre – n’est-ce pas, mon cher collegue?”
La Jokey, intimii îi spuneau oncle Michel. Pe la spate toți îi spuneau oncle Michel, familiaritate pe care și-o însușiseră, bineînțeles, ziarele.
Vorbea răspicat, aruncând vorbele de sus, ca un bacșiș din balcon. Și vorbea moldovenește cu un ușor accent franțuzesc, păstrat din tinereță, accent care învăluia cu un fel de pudoare arhaismul neaoș al cuvintelor îmbinate în fraze de o cronicărească puritate.
Olguța îl poreclise „l’oncle universel”.
„En effet, je m’apercois que ma famille onclesque grandit drôlement! Mais, en echange, j’ai le plaisir de recevoir une niece tres simpathique par cette voie profondement degoutante!”
Colonelul Barbă-Roșie privea cu o părintească admirație neastâmpărul Olguței, care, deși în repaos, frământa floreta fără urmă de osteneală.
– Pur sânge, onche Michel.
– Tais-toi, Barbaroza! îl alungă oncle Michel cu un gest extenuat al evantaiului. Tu vezi numai cai. Ai halucinația grajdului profesional! Mai sunt și măgari pe lumea asta, nu numai cai; n’est-ce pas, d’Artagnanette? Je viens justement d’en quitter un…
– Qui est-ce, monsieur La Fontaine?
– C’est un politicien – naturellement! Cum îl cheamă? Ah! …
În fața numelor colegilor universitari și luceferilor politici oncle Michel avea un recul voit – de memorie – care punea o distanță sanitară între el și ei.
Ușa se deschise, făcând loc unui domn cu obrajii atât de grăsuni, rumeori și zâmbitori, că păreau dospiți din pasta dolofană a feselor îngerașilor lui Rubens.
Văzându-l, oncle Michel se lumină.
– Tiens! Cum îți dzâci, tachistule? Nu pot să-ți rețin numele ilustru!
– Ei, coane Michel! Costea Babic.
– Ah! Cest cela! Costea Babic, oui! Le voila, d’Artagnanette! Il a une maniere, pommadee d’etre takiste; tout e fait fabrication Take! Il me remplit de joie!
Costea Babic zâmbea ca un buchet de trandafiri în cărțile poștale ilustrate.
– Tare-i glumeț conu Michel!
– Comme la politique développe l’esprit d’observation! …
– L’esprit en général34, adăugă Olguța.
– Domnișoară Deleanu, m-a însărcinat conu Iorgu să te anunț că plecați îndată.
– Cum asta? Nu-s încă opt jumătate! se încruntă colonelul. Ce-a pățit Iorgu de se grăbește? Câștigă?
– Vai de mine! Conu Iorgu are nobleță de-a pierde constant!
Olguța se încruntă: o cută între sprâncene, cu răsfrângeri adânci. Știa că tatăl ei pierde nebunește și că-și făcuse o celebritate din aceasta. Dar mai presus de toate o supărau glumele pe socoteala acestei celebrități mănoase pentru o bună parte dintre cei care-o satirizau.
Zvârli floreta pe canapea.
– Mă iertați, trebuie să mă îmbrac. Oncle Michel, ai dreptate. Colonelul vede numai cai arăbești și lame de Toledo; mai sunt și copitele fabulei. Bună sara.
Dispăru în odaia de baie, unde o așteptau ogarii, racheta și dușul rece.
Oncle Michel își freca palmele.
– Hm! C’est épatant! Et pourtant elle ressemble parfois ŕ sa tante Elenco Dumța, qui était horriblement laide et affreusement intelligente. Oui! Affreusement in-tel-li-gente, monsieur takiste! Tu l’as connue, Barbaroza?
– Oncle Michel! protestă colonelul, bombându-și marțial bustul.
– Tț, mon cher! N-am spus că-i urâta! Au contraire! Mais elle lui ressemble, surtout quand elle dit des vérités. C’est drôle.
– Pur-sânge! murmură colonelul, ca un refren, bătându-și barba cu dosul palmei.
– Ei, lasă-mă! se supără oncle Michel, desfăcând evantaiul. Iar te-ai făcut impresar de cai!
– Bonsoir, Olguța.
– Bonsoir, papa.
Congestionată și nădușită, cu ochii lucioși de frigurile băncii bacara, cu tâmplele surite de timpuriu și fire albe în musteți, cu trăsăturile arse de zbucium ca de un soare marin, dar pline de strania și fierbintea tinereță a nervilor, și fruntea largă și bombată ca o statornică sfidare – fața domnului Deleanu surâdea părintește și copilărește Olguței, care era puțin mai înaltă decât el și proaspătă de soare, vânt și tinereță.
– Am ceva pentru „fondul Olguța”, zâmbi el, bătându-și buzunarul de la piept.
„Fondul Olguța” era tovarăș la câștigurile cartoforicești ale domnului Deleanu. Deși cunoștea pagubele zilnice, Olguța tolera tributul seral pentru fondul instituit de tatăl ei, știind că-i face plăcere.
Domnul Deleanu o sărută pe frunte și începu să-și potrivească în fața oglinzii, cravata strâmbă.
– Vă salut cu respect, coani Iorgî. Numai două vorbe, dacă nu se supără domnișoara matale.
Gerș Herman – misit – era client civil, comercial și mai cu seamă penal, al domnului Deleanu. Și cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decât de „coani Iorgî”, îl aștepta la club – unde-l găsea sigur, în loc să-l aștepte la birou – unde găsea secretarii.
– Gerș!
Cum ar fi spus: „Marș!”
Dar Gerș, cu un zâmbet și gest amforat de balerină, mai înaintă un pas. Era așa de gras că părea de două ori gravid: și pântecele, și fălcile.
– Coani Iorgî!
– Așteaptă-mă acasă, Gerș.
– V-aștept la gară. Cu respect și complimente la domnișoara.
– Ce? Pleci, papa?
– Da, plec la București. Jidanii știu tot! Ce să-ți aduc, Olguța?
Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!
– La „Smirnov”. Ce cumpărăm, Olguța?
Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta și în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înțeles, ca un orator popular la coborârea din tren.
Sâmbăta însuflețise Iașul, mai ales strada Lăpușneanu: treceau parfumuri violent proaste și mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.
– Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpărați, cumpărați, domni galanți și cavaleri berbanți! Baronul de Vax vă poruncește să fiți galanți și eleganți dacă vreți să fiți berbanți! Tiu vio, ma belă damă?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuși albe, trandafir alb la butoniera smochingului și monoclu cu șnur lat pe o față de gorilă țigănească, baronul de Vax – cum singur se intitula – își plasa florile cu o impertinență în glas și gesturi calculat negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile lipite și jobenul plecat: „Măria-voastră, nu vreți”…
Trăsura se opri în fața băcăniei „Smirnov”. Intrară.
– Buna sara, domnișoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguța întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate și tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinați de derviș urlător și îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.
Cartea La Medeleni Vol. 3 poate fi achiziționată de la: