L-am condus înapoi la vila întunecată, tăcută. Trecând pe lângă garaj am observat că Helen ieșise cu Cadillacul. Mă întrebam unde s-o fi dus.
A trebuit să-l car pe Dester până sus în dormitor. Când l-am pus în pat, a mormăit ceva și apoi a căzut în nesimțire.
Înainte de a mă duce la seiful din perete, m-am asigurat că doarme. Am încercat să trag de mâner, însă era încuiat.
M-am uitat prin sertarele biroului și în toate locurile posibile; i-am scotocit buzunarele după ce l-am dezbrăcat, dar nici urmă de chei.
Am continuat să caut, însă n-am găsit-o și până la urmă am stins lumina și m-am dus în cabinetul de toaletă, lăsând ușa dintre camere deschisă.
M-am dezbrăcat, am stins lumina și mi-am aprins o țigară, stând culcat și privind luna plină de afară, întrebându-mă ce va avea Solly să-mi spună a doua zi dimineață. Întreaga afacere părea că-mi scapă printre degete. De două ori i-am salvat viața lui Dester. Poate am fost nebun că am oprit-o pe Helen să-l așeze în Buick și să-i dea drumul. Stratagema ar fi putut să reușească, și dacă ar fi fost așa, acum aș fi făcut târgul cu ea pentru partea mea.
Dar îndată mi-am amintit că neglijase câteva lucruri aparent neînsemnate. M-am gândit la poliție, mi-am imaginat cum ne-ar fi descusut și m-am bucurat că am împiedicat-o.
A doua zi m-am sculat pe la șapte și jumătate, m-am uitat în camera lui Dester și am văzut că încă mai dormea. Am ieșit din vila tăcută și m-am dus la locuința mea de deasupra garajului. După ce m-am bărbierit și mi-am făcut o ceașcă de cafea, am telefonat lui Solly acasă.
A răspuns cu oarecare întârziere.
– Pentru numele lui Dumnezeu! a gemut el. M-ai sculat, ce dracu! A fost vorba de ora nouă.
– Ai dezgropat ceva?
– Parcă ți-am spus că o voi face, nu? Hai să ne întâlnim în cursul zilei. Și ascultă, adă cele cinci sutare că altfel nu-ți spun nimic.
– Vino aici. Nu știu dacă n-are nevoie azi de mine și deci trebuie să stau prin apropiere. Putem vorbi chiar aici.
Mi-a atras atenția că nu va veni înainte de a-și lua micul dejun. I-am spus că aveam ceva de mâncare pentru el, așa că să-și scoată mașina și să pornească imediat. Bombănind, a promis că va veni, și după patruzeci de minute l-am zărit pe alee. Bine că avusese atâta minte să-și lase mașina undeva să nu se vadă.
– Ești un tip norocos, mi-a spus așezându-se la masă. Treaba asta mi-ar fi luat o săptămână, dar noroc că m-am întâlnit cu un gazetar pe care-l cunoscusem cândva și tipul avea toată povestea în degetul cel mic.
I-am așezat în față ouă cu șuncă. Mie nu mi-era foame, însă mi-am turnat o ceașcă de cafea.
– Hai s-auzim. Ce-ai descoperit?
– Ce-ar fi să-mi dai un aconto dacă n-ai încă alea cinci sutare?
– Poți avea o sută, dacă-ți folosește la ceva.
Nu se aștepta la asta și se uită cu ochi mari la mine.
– N-ai întreprins încă nimic, nu-i așa? m-a întrebat speriat.
– Ce vrei să spui?
– De unde ai banii? Ascultă, frățioare, afacerea mă îngrijorează. Dacă ai de gând să-ți înfigi dinții în femeia asta…
– N-ai vrea să te liniștești? Mi-a plătit Dester. Mi-a dat un avans. Am scos carnetul de cecuri. Așa că pot să-ți dau un sutar.
– Nu prin cec, spuse el repede. E în regulă. Am încredere în tine. Când mă plătești vreau să fie în numerar.
– Cred că n-ai încredere nici în maică-ta.
– Am avut o dată și m-a pungășit cu cincizeci de dolari, a răspuns încruntându-se. Habar n-am ce urmărești, dar știu precis că orice gologan luat de la tine mi-l vei da în bancnote mici și nu prin cec.
– În regulă, s-a făcut. Acum povestește-mi ce-ai aflat.
– Am fost norocos. Din întâmplare am dat peste gazetarul ăsta. Îl cheamă Mike Stevens și lucrează la „World Telegram”. E un reporter isteț și m-am gândit că n-aș avea decât de câștigat dacă-i povestesc omului ce doresc să aflu, și așa am făcut. Se ocupase chiar el de caz. Tipul care căzuse pe fereastră se numea Herbert Van Tomlin și se îndeletnicea cu negoțul de blănuri; agent sau așa ceva – lucra de unul singur, ca mine, numai că el câștiga bani. Era burlac, avea un mic apartament pe Park Avenue, conducea un Cadillac, și când nu lucra petrecea cât se poate de bine. La anchetă a reieșit că a întâlnit-o pe doamna Dester la Clubul Fi-Fi; era acolo vânzătoare de țigări. Ea a reușit să-l facă pe Van Tomlin s-o remarce și tipul i-a făcut propuneri! I-a promis s-o instaleze într-un apartament în schimbul favorurilor obișnuite. Ea a acceptat și el i-a luat un apartament la etajul opt pe Riverside Drive.
Van Tomlin nu mai era un puișor. Se apropia de șaizeci de ani și, după spusele lui Stevens, îi sfârâiau călcâiele după fată. Pe vremea aceea era cunoscută ca Helen Lawson. Îl costa aproape toți banii lui de cheltuială.
Solly făcu o pauză pentru a-și termina șunca, apoi împinse la o parte farfuria, și-și aprinse o țigară.
– Van Tomlin o vedea pe Helen aproape în fiecare seară, a continuat el. Hoinăreau împreună prin localuri și tipul ajunsese sa cheltuiască mai mult decât câștiga. Într-o noapte, în timp ce se afla în apartamentul Helenei, a avut un atac de cord. O vreme a zăcut între viață și moarte. Ea a adus un medic și mai târziu, la anchetă, doctorul ăsta a depus ca martor în fața comisiei. Oricine putea să vadă că medicul se bucurase de toate favorurile ei, așa zicea Stevens. La anchetă, medicul n-a putut spune atât cât ar fi vrut în favoarea ei. Mărturia lui a avut rezultatul dorit de ea, numai că s-au dat cărțile pe față. Criza trecând și Tomlin însănătoșindu-se, acesta a făcut o poliță de asigurare în favoarea Helenei pentru douăzeci de mii de dolari. Când a spus asta am simțit cum îmi fuge sângele din obraji și m-am ridicat ducându-mă la capătul celălalt al camerei, stând cu spatele la el, în timp ce-mi turnam cafea în ceașcă. Nu voiam să vadă că informația m-a zdruncinat până-n rărunchi.
Așadar ea fusese deja amestecată într-o problemă de asigurare. Asta o punea direct pe jar. Societățile de asigurare se înștiințează reciproc. Puteai paria la sigur că societatea unde era asigurat Dester știa de pe acum că soția lui a fost implicată într-o anchetă mai veche privind tot o asigurare.
Solly continuă:
– Van Tomlin nu voia ca ea să rămână pe drumuri dacă i s-ar fi întâmplat ceva. Nu prea avea bani disponibili, însă atâta timp cât lucra se menținea la suprafață. N-a fost nici un secret cu privire la asigurare. L-au atras pe agentul de asigurare în apartamentul Helenei și se pare că ea s-a ocupat și de acest tip. Van Tomlin i-a comunicat agentului că ține să-i asigure Helenei protecția financiară și, date fiind antecedentele lui medicale, i-a fixat o primă de asigurare destul de ridicată. O lună mai târziu, în timp ce era în apartamentul Helenei, Van Tomlin a căzut afară pe fereastră.
M-am întors cu cafeaua și m-am așezat.
– Cum a căzut afară? am întrebat cu o voce pe care cu greu mi-am recunoscut-o.
– Tipul o aștepta în timp ce ea făcea baie. La anchetă, ea a declarat că l-a auzit țipând. Goală și cu apa șiroind pe ea, a alergat în cameră apucând doar să-l vadă cu mâinile încleștate în jurul gâtului, în fața ferestrei deschise. Van Tomlin s-a clătinat și a căzut afară înainte, ca ea să poată interveni.
Cartea Totul se plătește poate fi achiziționată de la: