Vineri, 22 ianuarie 2021
Azi e ziua de naștere a fiicei mele, mai bine zis ar fi fost ziua de naștere a fiicei mele, dacă n-aș fi trecut peste ea cu mașina și n-aș fi ucis-o. Asta s-a petrecut în 1994, când avea cincisprezece luni. Helena și cu mine locuiam pe atunci într-o casă în stil edwardian pe Lathbuiy Road, prea mare și prea scumpă pentru noi, dar Helena, de îndată ce aflase că e însărcinată, insistase să ne mutăm într-o casă cu grădină și cu cameră de copii care să dea spre sud. Nu-mi mai amintesc exact cum s-a petrecut accidentul, dacă se așteptau ca eu să am grijă de Natalie sau credeam că e cu mama ei. Bănuiesc că toate astea au fost lămurite în timpul anchetei; dar ancheta, acest transfer oficial de responsabilitate, mi-a dispărut complet din memorie. Îmi amintesc că plecam de acasă spre colegiu și intrasem în marșarier, în mașina pe care Helena o parcase alandala cu o zi înainte, ca s-o pot manevra mai ușor pe poarta îngustă a grădinii. În Lathbury Road nu aveam garaj, dar în fața casei era loc pentru două mașini. Cred că lăsasem deschisă portiera din față și Natalie, care mergea de la treisprezece luni, s-a luat – pe piciorușele ei nesigure – după mine. Această vină minoră tot la anchetă a fost, probabil, stabilită. Unele lucruri însă mi le amintesc: hopul lin simțit sub roata din stânga-spate a mașinii, ca și cum aș fi urcat pe o rampă, dar mult mai puțin abruptă, mai moale, mai maleabilă decât orice altă rampă. Realizarea imediată, cu certitudine absolută, îngrozitoare, a ce fusese de fapt. Și cele cinci secunde de liniște totală, înainte să înceapă țipetele. Știam că țipa Helena, și totuși o parte din mintea mea refuza să creadă că ceea ce auzeam era un sunet emis de un om. Îmi mai amintesc și sentimentul de umilință. Nu eram în stare să mă mișc, nu puteam coborî din mașină, nici măcar să întind mâna spre portieră nu eram în stare. Apoi m-am pomenit cu George Hawkins, vecinul nostru, care lovea în geam și striga „Ieși afară, nenorocitule, ieși afară!” Și-mi mai amintesc cât de irelevant a fost gândul ce mi-a trecut prin minte, când i-am văzut fața mare, schimonosită de furie, apăsată de geamul mașinii: „Niciodată nu m-a plăcut”. Nu puteam spune că nu s-a întâmplat. Nu puteam spune c-a făcut-o altcineva. Nu puteam pretinde că nu eram vinovat. Groaza și sentimentul vinovăției închideau în ele durerea. Poate că dacă Helena ar fi fost în stare să-mi spună „Pentru tine, dragule, e și mai rău”, sau „E la fel de rău și pentru tine, dragul meu”, am fi putut salva ceva din epava căsniciei noastre care, nici măcar la început, nu brăzdase prea sigur valurile mării. Numai că, bineînțeles, n-a fost în stare s-o spună; nu credea că e așa. Credea că mă durea mai puțin, și avea dreptate. Credea că mă durea mai puțin, pentru că iubeam mai puțin, și avea și aici dreptate. Îmi părea bine că eram tată. Când Helena mi-a spus că era însărcinată, cred că am simțit emoțiile obișnuite, acea mândrie irațională, tandrețe și uimire. Țineam la copilul meu, dar l-aș fi iubit mai mult dacă fetița ar fi fost mai drăguță – era ca o caricatură în miniatură a tatălui Helenei – mai tandră, mai apropiată, mai puțin plângăcioasă. Mă bucur că alți ochi nu vor citi aceste rânduri. Au trecut douăzeci și șapte de ani de când a murit și eu tot cu reproș mă gândesc la ea. Helena însă era obsedată de copil, încântată, robită lui și știu că, de fapt, gelozia era aceea care mă făcea s-o iubesc mai puțin pe Natalie. Cu timpul, mi-ar fi trecut sau, măcar, aș fi ajuns să mă obișnuiesc cu ea. Dar tocmai timp nu mi-a fost acordat. Nu cred ca Helena să se fi gândit vreodată c-am călcat-o pe Natalie intenționat, cel puțin nu în momentele în care era în stare să judece la rece. Chiar și în clipele de mare amărăciune a reușit să se abțină și să nu rostească vorbe de neiertat, tot așa cum o femeie ce poartă povara unui soț bolnav și cârcotaș, își înghite, din superstiție sau dintr-un rest de tandrețe, cuvintele „Mi-aș dori să te știu mort”. Dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat ca Natalie să trăiască în locul meu. N-o condamn pentru asta. La vremea aceea părea perfect normal, și așa pare și acum.
Zăceam întins în patul dublu, așteptând ca ea să adoarmă, știind că puteau să treacă ore până s-o facă, îngrijorat în legătură cu programul meu supraîncărcat pentru a doua zi, întrebându-mă cum voi reuși să-i fac față, cu perspectiva acestor nopți fără sfârșit, nedormite, repetând la infinit, în întuneric, litania apărării mele: „Pentru numele lui Dumnezeu, a fost un accident. N-am făcut-o intenționat. Nu sunt singurul tată care și-a călcat copilul cu mașina. Ea ar fi trebuit să se îngrijească de Natalie, copilul era răspunderea ei, o spusese doar de atâtea ori. Ar fi putut cel puțin să aibă grijă ca lumea de ea.” Dar aceste autojustificări pline de furie erau la fel de banale și de irelevante ca scuzele unui copil care a spart un vas. Știam amândoi că trebuie să plecăm din casa de pe Lathbury Road. Helena spusese: „Nu mai putem rămâne aici. O să căutăm o casă mai în centru. La urma urmelor, asta ți-ai dorit întotdeauna. Ție locul ăsta nu ți-a plăcut niciodată cu-adevărat.”
Implicația, deși nerostită, era clară: te bucuri că ne mutăm, te bucuri că moartea ei a făcut posibil acest lucru.
Șase luni după înmormântare, ne-am mutat în St. John Street, într-o casă înaltă în stil georgian, cu intrare la stradă, unde parcarea era dificilă. Casa de pe Lathbury Road era o casă pentru o familie. Aceasta era o casă pentru cei care, dacă erau șmecheri, reușeau să nu-și facă obligații familiale, și pentru cei singuratici. Mutarea îmi convenea, căci îmi plăcea să stau în centrul orașului, iar arhitectura georgiană, chiar și cea speculativ georgiană, care cerea mai multă întreținere, mi se părea mai atrăgătoare decât cea edwardiană. De la moartea lui Natalie, nu mai făcusem dragoste, aici însă Helena se mutase în altă cameră. N-am discutat niciodată despre asta, dar știam că își spunea că nu va mai exista o a doua șansă, că-i ucisesem nu numai fiica adorată, dar și orice speranță de a mai avea un alt copil, fiul pe care bănuia că mi-l dorisem de fapt. Asta se petrecea în octombrie 1994 și oricum nu mai aveam nici o șansă. Bineînțeles că nu am rămas tot timpul departe unul de celălalt. Relațiile sexuale și căsătoria reprezintă ceva mai complicat. Din când în când, traversam cei câțiva metri de podea acoperită de covor dintre camera ei și a mea. Ea nu mă primea cu bucurie, dar nici nu mă respingea. Între noi însă exista o prăpastie mult mai mare, permanentă, pe care n-am făcut nici un efort ca s-o trec.
Cartea Fiul omului poate fi achiziționată de la: