„MEFISTOFEL:
O, Doamne, cum te-apropii înc-o dată
Și ne întrebi pe cei de-aci cum ne găsim,
Cum bucuros de obicei tu mă vedeai și altă dată,
Iată-m-acuma și pe mine
Amestecat în marea ta servitorime.
Mă ierți, nu mă pricep la vorbe-nalte,
Chiar dac-aș fi de cercul ăsta defăimat.
Și de-al meu patos tu ai râde,
Dacă de râs de mult nu te-ai fi dezvățat.
N-aș ști să-ți spun despre planete, lume, vreo poveste,
Văd doar că oamenii-s cuprinși de chin și cazne.
Piticul zeu al luminii din tipar nu-și iese,
Și ca în prima zi – ciudat din cale-afară este.
El zilele neîndoios și le-ar trăi mai bine
De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,
Pe care rațiune s-o numească el mai ține,
Dar căreia folos îi trage numai spre a fi
Mai bestial ca orice bestie-n pustii.
El seamănă, dacă-mi îngăduiți cuvântul,
Cu una fin gângăniile-acele cu prelungi picioare
Ce zboară-ntr-una și tot cad pe pântec,
Cântându-și iar în iarbă vechiul cântec.
Și cel puțin dacă în iarbă și-ar lungi popasul,
Dar nu, în orice băligar își bagă nasul.”
Faust – Johann Wolfgang Goethe