Ben îi mai puse cu calm o serie de întrebări. Părea foarte degajat, dar Ellie bănui ca voia doar să o facă să se simtă în largul ei. Știa din experiență că atunci când un polițist sau un agent federal erau răniți, colegii lui răscoleau tot orașul ca să prindă făptașul sau făptașii. Sean Goodman nu le era doar prieten, era agent. Să ia lucrurile foarte ușor? Nici pomeneală.
– Ce v-a spus Goodman? îi întrebă ea. Și el i-a văzut.
– Da, i-a văzut, încuviință Ben.
– Sean a văzut o femeie și un bărbat mergând repede pe stradă. Nu știm sigur dacă le-a văzut fețele înainte să fie împușcat. Așa cum ai spus și tu, erau deghizați, îi explică Max.
– Dacă ar fi fost mai aproape… începu Ben.
Ellie clătina din cap și îl opri:
– Dacă era mai aproape ar fi fost rănit mai grav, mai ales dacă îl nimerea în piept. Rănile astea sunt tare… păcătoase.
– De ce nu purta vestă? îl întrebă Ben pe Max. Știi?
– Trebuia să rămână în mașină, iar dacă ieșea trebuia să-și pună imediat vesta. Faber și Stanley își scoseseră deja vestele. Au crezut ca totul se terminase. Poate ca și Sean a crezut același lucru.
– Da, este posibil.
– Dar copiii care au făcut semn ambulanței? Trebuie să-i fi văzut pe cei doi.
– Nu le-au văzut fețele. Max părea iritat.
– Parcul era plin. Poate că i-a văzut totuși cineva…
– Am verificat, răspunse el scurt și închise reportofonul.
Ellie se încruntă:
– Întotdeauna ești așa de morocănos?
Surprins de întrebarea ei, Max repetă:
– Morocănos?
– Așa e, azi e cam morocănos, interveni Ben.
– Morocănos, pe naiba!
Râzând, Ellie dădu perna de-o parte și se ridică.
– Eu merg să-mi iau o Cola dietetică. Voi vreți ceva?
– Vreau și eu o Cola, spuse Ben.
Ea se întoarse spre Max:
– N-ar fi trebuit să te fac morocănos. Ai avut o zi grea. Prietenul tău a fost împușcat iar planul vostru de a-i prinde pe cei doi a eșuat. Se îndreptă spre bucătărie și adăugă: e normal să fii morocănos.
– De obicei e tare voios, râse Ben. Telefonul mobil îi vibra și se opri să citească mesajul. Ellie, pot să-ți pun o întrebare de natură medicală?
Ea se ivi în pragul ușii.
– Bineînțeles. Ce vrei să știi?
– Ce înseamnă când o femeie însărcinată are simptomele unei indigestii?
Ea crezu la început ca glumea, dar mai apoi îi văzu expresia îngrijorată.
– Înseamnă ca are indigestie.
El nu era prea convins. Îi citi simptomele soției lui cu voce tare, îi spuse ca era însărcinată în patru luni și că mai pierduse o sarcină, tot la patru luni.
Ellie își luă mobilul.
– Cum o cheamă?
– Addison.
– Dă-mi numărul ei.
Se sprijini de tocul ușii și începu să scrie un mesaj cu o viteză uimitoare.
Ben era impresionat.
– Ești foarte rapidă.
– Fac asta de ceva vreme, îi zâmbi ea.
Ellie îi dădu câteva sfaturi și termină mesajul spunându-i ca putea să o întrebe orice, când mai avea nevoie.
– Mulțumesc, îi spuse Ben. Își face o mie de griji.
Ellie îi dădu și lui numărul ei de telefon.
– Poți să-mi trimiți și tu mesaje dacă te neliniștește ceva.
Ellie se întoarse cu cutiile de Cola. Îi întinse una lui Ben și se așeză pe scaunul de lângă Max.
– Sean va avea probleme pentru că nu a purtat vesta?
Max îi răspunse:
– Are deja probleme. A fost împușcat.
Nu voise să spună asta, dar nu insistă.
Max porni din nou reportofonul.
– Mai dorești să-i pui vreo întrebare lui Ellie?
– Nu. Cred că am terminat. Rămâi prin zona, nu-i așa? Sau pleci în Europa?
– Ai uitat partea cu „sunt săracă”?
El râse.
– Ai dreptate. Deci nu pleci în Europa.
– Plec la Winston Falls săptămâna viitoare, la o nuntă. Până atunci rămân în oraș. Mă puteți suna oricând pe mobil.
Max închise din nou reportofonul, în timp ce Ben o întreba:
– Unde e Winston Falls?
– În Carolina de Sud.
– Familia ei locuiește acolo. Acolo s-a născut, îl informă Max.
– Cât de des te duci acasă?
– Nu foarte des.
– După nuntă mai pleci pe undeva?
– Nu. Mă întorc aici… pentru un timp.
– Cred ca am terminat, spuse Max și încercă să se ridice.
Ellie îi puse o mină pe genunchi, oprindu-l.
– Acum e rândul meu să pun întrebări.
– Nu e asta procedura, zise el.
Ea îl ignoră:
– De ce erați în parc?
Îi răspunse Ben:
– FBI-ul este de mult timp pe urmele lor. Ultima oară nu i-am putut aduce în fața tribunalului. Când am auzit de tranzacție le-am întins o cursa.
– Despre ce era vorba? Despre droguri?
– Arme, spuse el. Arme foarte sofisticate.
Înainte ca ea să-i mai pună vreo întrebare, telefonul începu să sune. Ben se uită cine îl suna și spuse:
– Trebuie să răspund.
Dispăru în bucătărie, să poată vorbi în liniște. Ellie se întoarse spre Max. Abia atunci își dădu seama ca mâna ei se afla încă pe genunchiul lui. O trase repede.
– Ce a vrut să zică? De ce nu au fost judecați?
– Martorii nu au putut să depună mărturie.
– Nu au putut sau nu au vrut?
– Nu au putut.
Ea nu-l forța să-i explice. Continuă:
– Ce n-a mers bine acolo, în parc?
– O mulțime de lucruri.
Era singura explicație pe care avea să o primească, își dădu ea seama după câteva secunde de așteptare. Îi puse o altă întrebare:
– Ben spunea ca îi urmăriți de ceva vreme. Știți deci cine sunt?
– Da.
– Și?
El nu-i răspunse imediat, așa ca ea îl înghionti cu piciorul. Surprins, Max zâmbi:
– Îți dai seama ca tocmai ai lovit un agent federal?
– Doar l-am îmbrâncit puțin. Acum mă pregătesc să-l lovesc.
– Sunt Calvin și Erika Landry.
– Vezi? A fost greu?
El râse. Ellie era bucuroasă ca tensiunea dispăruse de pe chipul lui, chiar și pentru câteva secunde.
– N-am auzit în viața mea de ei, spuse ea.
– Nici nu credeam. De obicei nu fac afaceri aici. Îi urmărim de ceva vreme. Știam ca vor fi în parc și am sperat să-i prindem asupra faptului. Din nefericire au scăpat înainte ca cineva să-i poată identifica.
De aceea sunt martorii oculari atât de importanți. La cazul acesta au lucrat prea mulți agenți, de prea mult timp.
– Cu tine cum rămâne?
– Cu mine?
– Locuiești în St. Louis? sunt curioasă să aflu mai multe despre caz, adăugă ea în graba, ca să nu o considere prea băgăcioasă.
Max se ridică și puse reportofonul în buzunar.
– De șase ani locuiesc în Honolulu.
Nu-și dădea seama de ce era atât de șocată. Dar era. Abia îl cunoscuse și era total nepotrivit pentru ea. Cu toate astea, însă, el avea ceva… Adevărul era că nu se mai simțise niciodată atât de atrasă de un bărbat. Nici măcar de fostul ei logodnic.
Totul era foarte confuz. Nu-și dorea să aibă o relație cu acest bărbat, dar i-ar fi surâs această posibilitate? Nu mai înțelegea nimic.
Creierul ei era extrem de obosit și de aceea reacția fizică era atât de intensă, își spuse ea. Asta trebuia să fie. Endorfinele ei o luaseră razna. Unul din motive era lipsa de somn. Altul era faptul că nu avea deloc viață socială.
Mai exista și o alta teorie: era nebună. Complet nebună.
Cartea Bărbatul ideal poate fi achiziționată de la: