De obicei, fiecare redacție are câțiva vânzători de ponturi mai mult sau mai puțin profesioniști, care urmăresc cu mare atenție domeniul în care sunt specializați. Kvällspressen nu făcea excepție de la această regulă. Smidig și Leif erau cei mai buni informatori cu privire la activitatea poliției: îi ascultau frecvențele non-stop. Imediat ce se întâmpla ceva mai mult sau mai puțin important, sunau la redacțiile ziarelor și dădeau de veste. Unii informatori își făceau veacul prin arhivele diferitelor instituții juridice și ale celor guvernamentale.
Cufundată în gânduri, Annika își plimba privirea pe deasupra complexului olimpic. Chiar în fața ei se afla clădirea cu zece etaje de unde aveau să fie coordonate toate activitățile din cadrul Olimpiadei. Acoperișul acelui bloc și colina pe care se înălța stadionul erau unite printr-o pasarelă. Ce ciudat! Cine ar fi vrut s-o străbată? A urmărit pasarela cu privirea de la un capăt la altul.
– Henriksson, va trebui să mai fotografiem ceva.
S-a uitat la ceas. Era cinci și jumătate. Sigur aveau să termine până să înceapă conferința de presă.
– Dacă urcăm până la flacăra olimpică de pe vârful dealului, o să avem o perspectivă foarte amplă.
– Crezi? a întrebat fotograful cu un aer neîncrezător. Zidurile sunt atât de înalte, încât nu poți să le sari și nici să arunci o privire înăuntru.
– Se prea poate să nu vedem terenurile olimpice, dar cine știe, poate vedem tribuna de nord, că doar aia ne interesează acum.
Henriksson s-a uitat la ceas.
– Oare avem timp? Și nu cumva ăia din elicopter au fotografiat tot? N-ar fi mai bine să urmărim ambulanța?
Annika și-a mușcat buza de jos.
– Acum nu-i nici un elicopter deasupra stadionului. Poate că poliția le-a ordonat să se retragă. O să cerem unui fotograf independent să supravegheze ambulanța… Hai să mergem!
Salvarea fusese zărită și de către ceilalți jurnaliști și toți puneau întrebări în stânga și-n dreapta. Echipa de la TV2 își mutase duba mai aproape de canal, ca să obțină imagini mai bune ale stadionului. Un reporter înghețat făcea repetiții pentru transmisiunea în direct de la ora șase. Nu se vedea nici un polițist în zonă. După ce au primit câteva indicații de la Annika, fotoreporterii independenți care colaborau cu Kvällspressen au plecat de acolo.
Ca să ajungă în vârful dealului, au avut nevoie de mai mult timp decât își închipuise ea. Înaintau greu, pentru că terenul era pietros și alunecos. Se împiedicau și înjurau în întuneric. În plus, Henriksson căra și un trepied enorm. N-au întâlnit nici o barieră a poliției și, până la urmă, au urcat panta destul de repede, dar, când au ajuns în vârful dealului, au dat peste un zid de beton de vreo doi metri.
– Nu pot să cred! a gemut Henriksson.
– Poate că-i mai bine așa, i-a spus Annika. Haide, urcă-te pe umerii mei. Te ridic, apoi te cațeri pe flacăra olimpică. De acolo sigur o să vezi ceva.
Fotograful s-a holbat la ea.
– Vrei să urc pe flacăra olimpică?
– De ce nu? Nu-i aprinsă și nici n-a fost împrejmuită de poliție. Sunt sigură că poți să te cațeri pe platformă. E doar la un metru deasupra zidului. Gândește-te că urmează să susțină flacăra olimpică, așa că n-o să se rupă sub greutatea ta… Haide!
Annika i-a dat trepiedul și husa aparatului, apoi Henriksson s-a cățărat pe structura de metal.
– E plină de găuri! a strigat el.
– Sunt găuri prin care iese gazul… i-a explicat Annika. Ia spune-mi, vezi tribuna de nord?
Henriksson s-a ridicat în picioare și s-a uitat spre stadion.
– Vezi ceva? a strigat Annika.
– Bineînțeles! i-a răspuns fotograful, apoi și-a ridicat ușor aparatul și a început să fotografieze.
– Și ce vezi?
Henriksson și-a coborât aparatul, fără să-și ia ochii de la stadion.
– Au adus câteva reflectoare ca să lumineze tribuna, a început el să explice. Sunt vreo zece oameni care adună niște rămășițe și le pun în săculeți de plastic. Îi văd și pe tipii care au coborât din mașina doctorului. Și ei adună niște chestii. Sunt foarte meticuloși.
Apoi a dus iarăși aparatul la ochi. Annika simțea că i se face părul măciucă. Rahat! Oare era chiar atât de grav? Henriksson și-a desfăcut trepiedul, iar după ce-a terminat trei role de film, a coborât. Alergau amândoi și alunecau pe panta dealului, șocați și puțin îngrețoșați. Oare ce strângeau doctorii în săculeții ăia? Resturi de explozibil? Slabe șanse…
S-au întors la centrul de presă de pe trotuar la șase fără două minute. Proiectoarele camerelor de televiziune luminau întreaga scenă, iar fulgii străluceau în lumina lor albăstrie. Echipa de la TV2 pusese totul la punct, iar reporterul își pudrase fața. Un grup de polițiști, în frunte cu comandantul lor, s-a apropiat de grupul jurnaliștilor. Au trecut de barieră și s-au oprit. În fața lor se afla un zid de reporteri. Comandantul a mijit ochii din pricina reflectoarelor și în jurul său s-a făcut liniște deplină. Și-a aruncat ochii pe hârtia din mână, apoi a ridicat privirea și a început sa vorbească.
– În noaptea aceasta, la ora 3:17, o încărcătură explozivă a fost detonată pe stadionul Victoria din Stockholm. Deocamdată, nu se știe ce fel de explozibil a fost folosit. Detonația a avariat grav tribuna de nord. Încă nu se știe dacă va putea fi reparată.
A făcut o pauză și și-a consultat încă o dată hârtiile. Aparatele foto țăcăneau, iar camerele video bâzâiau discret. Annika stătea în partea stângă, la o distanță destul de mare, ca să audă ce spune polițistul și, în același timp, să urmărească ambulanța.
– Explozia a provocat un incendiu, dar pompierii au reușit să-l stingă.
Încă o pauză.
– Un taximetrist a fost rănit de o bucată de grindă care i-a spart geamul din stânga al mașinii, a continuat comandantul. Bărbatul a fost dus la Spitalul de Sud și se află în afara oricărui pericol. Fațadele și ferestrele a zece clădiri de pe cealaltă parte a canalului Sickla au fost avariate. E vorba de clădiri aflate în construcție și care încă nu sunt locuite. Până în prezent, n-au fost descoperite alte victime.
O altă pauză. Apoi ofițerul a continuat cu un aer obosit și posomorât.
– E vorba de o acțiune de sabotaj. Dispozitivul explozibil care a distrus tribuna a fost foarte puternic. În prezent, strângem probe care ne vor ajuta să identificăm autorii. Facem tot ce ne stă în putință pentru a duce la capăt această investigație. Atât deocamdată. Vă mulțumesc.
Apoi ofițerul s-a întors și s-a strecurat pe sub cordonul care izola perimetrul olimpic. Un val de voci și întrebări l-a făcut să se oprească.
-… vreun suspect?
-… alte victime?
-… medicii care au venit la fața locului?
– Atât deocamdată, a repetat ofițerul, apoi a plecat.
Mergea cu pași hotărâți și cu umerii plecați, urmat de colegii săi. Grămada de jurnaliști s-a risipit imediat. Reporterul de la TV2 a intrat în lumina reflectoarelor, și-a prezentat materialul în fața camerei, apoi a dat legătura în studio. Toată lumea apăsa frenetic pe tastele mobilelor și sufla în pixuri ca să le înmoaie pasta.
– Mda, a comentat Henriksson, n-am aflat mare lucru.
– Hai să mergem, i-a zis Annika.
L-au lăsat la fața locului pe unul dintre fotoreporterii independenți și s-au îndreptat spre mașina lui Henriksson.
– Hai să mergem în zona scuarului Vintertullstorget. Poate dăm de niște martori oculari.
Au vizitat câțiva dintre oamenii care locuiau cel mai aproape de stadion: familii cu copii, pensionari, doi bețivi și niște tineri petrecăreți. Unii dintre ei – nu toți, desigur – au zis că au fost treziți de bubuitură; mai întâi, au fost surprinși, apoi, au fost cuprinși de panică.
– Ajunge, a spus Annika pe la șapte fără un sfert. Trebuie să punem cap la cap tot ce avem.
Au urcat în mașină și au mers spre redacție în tăcere. Annika se gândea la titluri de articole și la paragrafele introductive. Și mintea lui Henriksson lucra: răsfoia și sorta negativele, se întreba care ar fi fost cele mai potrivite, developa filmul și usca fotografiile.
Ninsoarea se întețise, așa că temperatura crescuse, iar șoseaua devenise foarte alunecoasă. Când s-au apropiat de un sens giratoriu, au văzut patru mașini care se tamponaseră, iar Henriksson a oprit ca să facă niște fotografii.
Au ajuns în redacție la șapte fără câteva minute. Atmosfera era destul de calmă, dar se vedea că toți erau un pic agitați. Jansson încă era acolo; în weekend, redactorul de noapte se ocupa și de edițiile locale. De obicei, sâmbăta nu trebuia decât să adauge un articol despre cine știe ce ciudățenie, dar redacția era întotdeauna pregătită să schimbe tot ziarul. Exact asta făceau în dimineața aceea.
– Ia spune, avem material? a întrebat-o Jansson, ridicându-se de pe scaun în clipa când a văzut-o.
– Eu așa zic, i-a răspuns Annika. Cred că în tribuna de nord a fost găsit un cadavru făcut praf. Bag mâna-n foc! În juma’ de oră o să știu cu siguranță dacă-i adevărat sau nu.
Jansson s-a legănat de pe un picior pe altul.
– Juma’ de oră… nu se poate mai devreme? Annika și-a dat jos paltonul, aruncându-i o privire peste umăr. A luat un exemplar din ediția de dimineață și s-a dus în biroul ei.
– Bine…, a zis redactorul de noapte, apoi s-a așezat pe scaun.
Mai întâi, Annika a scris articolul care descria ce se întâmplase – n-a făcut decât să rescrie și să dezvolte materialul pe care îl pregătise reporterul de noapte. A adăugat câteva mărturii ale vecinilor și declarația de la conferința de presă potrivit căreia incendiul fusese stins. Apoi s-a apucat de articolul cu mărturii de la fața locului, în care a descris zgomotele din preajma stadionului și alte detalii de acest fel. La șapte și douăzeci și opt de minute și-a sunat sursa.
Cartea Explozii în Stockholm poate fi achiziționată de la: