Curând trebuia să vină Maestrul. Deodată, cei mai mici dintre noi, băieței care nu ieșiseră încă în oraș cu noi, începură să se miște repede, aprinzând cu lumânările torțe și candelabre. Stăteam în ușă, privindu-le cum se aprind pe rând. Lumina izbucni fără un sunet, inundând încăperile.
Un bărbat înalt, foarte întunecat și simplu, intră în cameră ținând în mână o carte ponosită. Părul lung, subțire și roba simplă, de lână, erau negre. Ochii mici aveau o căutătură veselă, dar buzele subțiri și lipsite de culoare îi dădeau un aer războinic.
Băieții scoaseră un murmur.
Ferestrele înalte și înguste fuseseră închise, împiedicând pătrunderea aerului răcoros al nopții.
Pe canalul de sub noi gondolierii, în ambarcațiunile lor înguste, treceau cântând, iar glasurile lor păreau să răsune, să se lovească de pereți, delicate și scânteietoare, stingându-se apoi cu încetul.
Am mâncat mărul până la ultima înghițitură zemoasă. În ziua aceea mâncasem mai multe fructe, carne, pâine, dulciuri și bomboane decât poate un om. Nu fusesem deloc uman. Fusesem doar un puști înfometat.
Dascălul a pocnit din degete, apoi a scos de la brâu o nuia lungă și și-a pocnit-o de picior.
– Haideți!
Am ridicat privirea și l-am văzut pe Maestru intrând.
Toți băieții, cei mari, înalți, dar și cei mai copilăroși sau mai copți i-au alergat în întâmpinare și l-au îmbrățișat, agățându-i-se de brațe, în timp ce el examina picturile pe care le făcuseră de-a lungul zilei.
Dascălul aștepta tăcut, adresându-i Maestrului o plecăciune umilă.
Împreună cu tot alaiul am pornit pe coridoare, învățătorul urmându-ne la câțiva pași.
Maestrul întinse mâinile și era un mare privilegiu să îi poți simți atingerea degetelor reci și albe, un privilegiu să poți apuca o bucățică din mânecile bogate, lungi și roșii.
– Haide, Amadeo, vino cu noi!
Doream un singur lucru, care nu a întârziat prea mult să se producă.
Băieții au fost expediați în compania dascălului care urma să le citească din Cicero. Mâinile ferme, cu unghii lucioase, ale Maestrului mă întoarseră și mă îndemnară spre odaia lui.
Odată ce ușile de lemn pictat au fost încuiate în urma noastră, ne-am putut bucura de intimitatea odăii parfumate de mirosul tămâii care ardea în vase speciale și de cel al fumului ce se ridica din sfeșnice. Patul era o explozie de perne moi, o grădină de flori brodate pe mătase, o învolburare de panglici bogate și brocart cu modele complicate. Trase perdelele purpurii ale baldachinului, care în lumină păreau transparente. Roșu, roșu, roșu! îmi spuse că roșul era culoarea lui preferată, așa cum albastrul urma să fie culoarea mea.
Începu să mă curteze în limbajul universal al iubirii, hrănindu-mi imaginația cu imagini:
– Ochii tăi căprui capătă în lumina focului nuanța chihlimbarului. O, dar sunt luminoși și adânci, două oglinzi strălucitoare în care mă pot vedea, chiar dacă portalurile acestea întunecate ale unui suflet bogat îi păstrează secretele.
Eu însumi mă simțeam pierdut în albastrul rece al ochilor și în strălucirea blândă a buzelor lui de coral.
Se întinse lângă mine, mă sărută, trecându-și degetele cu blândețe prin părul meu, având grijă să nu deranjeze nici o buclă, și mă făcu să simt fiori din cap și până între pulpe. Degetele sale mari, reci și tari, îmi mângâiau obrajii, buzele, bărbia, înfierbântându-mi sângele. Întorcându-mi capul dintr-o parte în alta, mă atingea cu sărutări abia schițate, înaintând, înfometat, spre interiorul urechii.
Eram prea tânăr ca să pot cunoaște umeda plăcere.
Mă întreb dacă femeile simt mai mult decât ceea ce simțeam eu. Aveam senzația că nu se va mai sfârși. Îmbrățișarea mâinilor lui, imposibilitatea de a scăpa, oricât m-aș fi răsucit și senzația de plăcere, repetată parcă la nesfârșit se transformară într-o agonie a extazului.
După aceea mă învăță cuvinte într-o limbă nouă: placa dură de pe podea se numea marmură de Carrara, denumirea draperiilor care erau din mătase toarsă, îmi desluși numele „peștilor”, „țestoaselor” și „elefanților” brodați pe perne, cuvântul pentru leul cusut pe tapițeria care forma partea de sus a baldachinului.
În timp ce îl ascultam vrăjit îmi dezvălui că perlele cusute pe tunica mea proveneau din scoicile din mare. Tineri se scufundau în adâncurile apelor, culegeau acele mici comori albe și urcau din nou la suprafață, ducându-le în gură. Smaraldele proveneau din minele săpate în pământ. Oamenii erau în stare să ucidă pentru ele. Iar diamantele… ah, diamantele… Își scoase un inel de pe deget și îl strecură pe al meu, mângâindu-mi mâna în timp ce mi-l potrivea. Diamantele sunt lumina albă a lui Dumnezeu.
Diamantele sunt pure.
Dumnezeu. Ce este Dumnezeu! Șocul îmi străbătu tot corpul. Aveam senzația că totul în jurul meu își pierduse strălucirea.
Vorbea fără să mă slăbească din ochi și din când în când aveam impresia că îi auzeam glasul, deși nu mișcase buzele și nu scosese nici un sunet.
Eram din ce în ce mai agitat. Doamne, nu mă lăsa să mă gândesc la Dumnezeu! Fii Dumnezeul meu!
– Dă-mi gura, dă-mi brațele tale, i-am șoptit.
Foamea mea pentru el îl uimea și îl încânta.
Râse ușor și îmi răspunse cu sărutări mai înmiresmate și inofensive. Îi simțeam răsuflarea caldă pe coapse ca pe un dulce șuvoi șuierător.
– Amadeo, Amadeo, Amadeo…
– Stăpâne, ce înseamnă numele acesta De ce mi l-ai pus? Cred că am simțit în vocea mea ecoul unui „eu” mai vechi, dar poate că tonul îndrăzneț, deși respectuos izvora doar din noul meu statut de prinț înveșmântat în lucruri dintre cele mai fine.
– Cel iubit de Dumnezeu.
O, nu puteam suporta să aud așa ceva. Dumnezeu, omniprezentul Dumnezeu!
Eram tulburat, intrasem în panică.
Îmi luă mâna și, îndoindu-mi un deget, îl îndreptă spre un amoraș înaripat brodat cu mărgele lucioase pe o pernă veche așezată în spatele nostru.
– Amadeo, spuse el, cel iubit de Dumnezeul iubirii.
Descoperi ceasul care ticăia sub mormanul de haine aruncate lângă pat. Îl ridică zâmbind și îl privi. Nu văzuse multe. Miraculos! Erau destul de scumpe chiar și pentru capetele încoronate.
– Vei avea tot ce îți dorești.
– De ce?
Îmi răspunse din nou râzând:
– De dragul pletelor tale arămii, zise mângâindu-mi părul, de dragul ochilor tăi căprui, profunzi și înțelegători. De dragul pielii tale albe ca laptele proaspăt muls, de dragul buzelor tale asemenea petalelor de trandafir.
În zori îmi istorisi povestea lui Eros și a Afroditei, mă legănă povestindu-mi despre soarta tristă a lui Psyche, iubita lui Eros, condamnată să nu îl poată vedea la lumina zilei.
Am cutreierat alături de el coridoarele reci, simțind cum degetele lui mă strâng de umăr, am admirat sculpturile din marmură albă care înfățișau zei și zeițe, cu toți cuprinși de patima iubirii – Daphne, ale cărei brațe și picioare grațioase fuseseră transformate în ramuri de dafin, ascunzând-o privirilor lui Apollo, care o căuta cu disperare; Leda, neajutorată în strânsoarea lebedei puternice.
Îmi conduse mâna pe suprafața marmurei, făcându-mă să simt fiecare curbură, fiecare suprafață meticulos cizelată și șlefuită, gambele întinse ale picioarelor nubile, linia rece ca gheața a gurii. Apoi îmi ridică degetele spre fața lui. Părea el însuși o statuie vie, mai minunat modelată decât oricare alta; când mă ridică în brațe, am simțit un val de căldură ce iradia din el, însoțindu-i suspinele și vorbele șoptite.
Până la sfârșitul săptămânii nu-mi mai puteam aminti nici măcar un cuvânt din limba mea maternă.
Obișnuiam să zăbovesc în piazza, cu mintea pradă unei furtuni de adjective menite să descrie cel mai bine ceea ce priveam ca vrăjit – Marele Consiliu mărșăluind de-a lungul moto-ului, messa cea mare intonată de la altarul Catedralei San Marco, corăbiile care ieșeau din port, despicând valurile sticloase ale Adriaticii, pensulele muiate în cele mai diverse culori, amestecate în vase de lut – roz precum garanta, cărămiziu, carmin, cireșiu, turcoaz, ocru, chihlimbariu, galben-lămâie, sepia, violet Căput Mortuum – cărora li se adăuga un lac vâscos, numit Sângele Dragonului.
Cartea Vampirul Armand poate fi achiziționată de la: