Era puțin înainte de momentul apusului, când Erin ajunse în locul acela care îi obseda gândurile de ani de zile. Își amintea și acum șocul din ziua în care a împlinit 15 ani și a descoperit prima dată acel luminiș, cu tovarășii săi de joacă. Fugiseră de acasă, dornici să se scalde în râu, într-un loc în care să nu-i deranjeze nimeni. Când au ajuns în acel colț al râului, Erin a simțit că știe locul, deși nu îl mai văzuse niciodată până atunci. Îi era familiar cumva; recunoștea zgomotul apei curgând nervos printre pietre, cunoștea bine fiecare curbură a malului ros de trecerea timpului, văzuse lumina soarelui strălucind printre aceiași copaci și, mai presus de tot, îi era familiară statuia acelui Înger cu aripile semideschise, cu sabia în mână și cu privirea atât de tristă.
Trecuseră ani de atunci. Crescuse, fusese plecat multă vreme de acasă. Renunțase la viața simplă de la țară, despre care știa că nu i se potrivea, spre dezamăgirea tatălui, pentru a merge să studieze în Cetate. Dintotdeauna știuse că îl aștepta un destin măreț. Își dorise de mic să exploreze lumea și visa să construiască o altă Cetate din care să cucerească apoi întreaga lume, cunoscută prin ochii acelui pui de om neștiutor. Își amintea de multe ori, râzând, suferințele prin care trecuse din pricina acelei dorințe grandioase. Petrecuse zile întregi la pescuit, uitat pe malul unei bălți, sperând să strângă pește pentru constructorii cetății. Încercase să întindă capcane pentru păsări, dar norocul părea decis să-l ocolească. Încercase apoi să adune lemne din pădurea din apropiere, pentru a construi zidul de protecție, dar, în iarna ce venise, împins de nevoie, tatăl său le pusese pe foc, arzându-le laolaltă cu visele lui. Crescuse… Între timp, renunțase la dorința de a construi altă Cetate, dar nu și la aceea de a cunoaște totul, de a vedea lumea, de a ști cât mai mult. Învățase să călărească, stăpânea meșteșugul armelor, știa să citească și să scrie, și îi plăcea să piardă nopțile în Marea Bibliotecă. Era imensă, cu bolte înalte, iar în unele locuri nici măcar nu se vedea tavanul. Lungi coridoare cu rafturi prăfuite se întindeau cât vedeai cu ochii. Ecoul pașilor câte unui bibliotecar spărgea, din când în când, liniștea ca de mormânt. Făclii ce aruncau umbre stranii se sprijineau de pereții de la intrare, în sala de lectură, iar în rest, totul se cufunda într-un întuneric adânc, trainic, purtător de secrete. Se spunea că nimeni nu cunoaște tot ce se ascunde, erau mii de cărți, tomuri, pergamente, unele păreau că se află acolo de la facerea lumii, iar despre altele se spunea că erau scrise de Îngeri.
Acum se întorsese. Plecase din Cetate într-o zi ploioasă. Era prima ploaie pe care o văzuse de aproape un an, parcă venită să-i spele sufletul de păcate și de dorințe pe care nu și le putea explica. Iubea ploaia. Îi plăcea cum îi mângâia părul, urmărea uimit cum, ajunși la pământ, stropii de ploaie se uneau și își căutau drumul în direcții numai de ei știute. Ud până la piele, simțea că ploaia rece îl trezește la realitate și, parcă, îl împiedică să ajungă acolo, în acel loc. Dar se lipise de spinarea fierbinte a calului, pe care și-l cumpărase din banii strânși în perioada de studii, cu care hoinărise zile și nopți întregi, făcându-l martor și tovarăș tăcut al tuturor isprăvilor tinereții și viselor de mărire al adolescenței sale. Ajunsese acasă, își îmbrățișase părinții, luaseră împreună masa, dar el avea gândul la acel loc.
Da, trebuie să ajung acolo, cât mai repede. Nu știu de ce, dar simt că ceva mă cheamă în acea direcție… Dintotdeauna m-a chemat. Nu m-a lăsat niciodată să uit, nu m-a lăsat să plec cu adevărat… Deși am fost la multe zile distanță, el a fost în sufletul meu, în fiecare gând. Ani de zile m-am întrebat de unde îl știu, când l-am văzut prima oară… Uneori mă mințeam că atunci, în ziua aceea, când am împlinit 15 ani, dar știam că mă mint singur.
Nici nu terminase bine de mâncat, că sări pe cal și, în jumătate de oră, era deja acolo. Acolo!
Apusul… E așa cum îl știu din prima zi! Soarele printre aceiași copaci… apa, iarba, statuia… Nimic nu s-a schimbat aici de când am plecat. Sau poate, de când l-am văzut prima oară, sau poate de când…
Nu apucă să-și termine gândurile. Simți că este urmărit de o privire care îl ardea. Dar nu avea cum, nu mai era nimeni acolo, doar el.
Doar eu și statuia! se gândi și se înfioră.
O văzu neclintită în mijlocul bălăriilor ce începuseră să o cucerească treptat. Aripile îi erau crăpate, iar sabia îi era cuprinsă de rugii crescuți în voie. Atinse cu piciorul ceva solid care scoase un sunet metalic. Probabil, demult, tare demult, în jurul ei fusese un gard protector. Se duse spre ea. Acum observă că statuia avea lacrimi în ochi. Să fie rouă? Apă din râu? Niciuna dintre variante nu era credibilă. Atunci cum ar putea să fie lacrimi? Doar dacă… e vie?!
Erin stătea în față îngerului de piatră. Părea că se așteptau ca doi prieteni vechi, care se revăd, se privesc unul pe altul, se măsoară din priviri, dar nu spun niciun cuvânt. Nu știa dacă să îi fie frică sau nu, simțea că nu poate să fugă. Nu știa dacă regreta că lăsase sabia agățată de șaua calului sau nu… În fond, mult l-ar fi ajutat o sabie într-o luptă cu o statuie de piatră! Fără să știe de ce, închise ochii și întinse mâna să-i șteargă lacrimile. Atunci se întâmplă. Un fior îi străbătu tot trupul, capul începu să îi vibreze și o voce îi șopti: Amintește-ți! E timpul să te trezești! Află cine ești, încă mai ai o șansă! Puterile îi reveniră și o luă la fugă. Calul îl aștepta cuminte… Nici nu își dădu seama când ajunse acasă.
Până se dezmetici, se făcuse aproape miezul nopții. Își legă calul și își dădu armele jos, aproape mecanic, se spălă pe față cu apă rece, să-și revină, apoi își turnă un pahar mare de vin. Nu-i plăcuse niciodată până atunci vinul, deși ai lui îl tot lăudau. De multe ori, Erin încercase să-și convingă tatăl să viziteze mai rar butoaiele cu vin, însă, de fiecare dată obținea aceeași promisiune. Tentația învingea. Chiar și el spunea uneori în glumă că, pentru a scăpa de o ispită, cea mai bună soluție este să îi cedezi. Tatăl său, clar, nu își dorea să devină vreun martir, așa că ceda frecvent. În seara aceea, tânărului i se păru minunată băutura aceea, își simțea gândurile amestecându-se, cele mai serioase dintre ele devenind din ce în ce mai confuze, mai fără sens. Era mult mai bine așa. În sfârșit, adormi.
Cartea Nebunul alb poate fi achiziționată de la: