Paul Pajor: „Era într-o duminică. Mai întâi s-a dat ordinul: „Femeile și copiii în față, bărbații în spate”. Toți voiau să rămână cu familiile lor. Erau și deținuți îmbrăcați în zeghe și l-am auzit pe unul dintre ei șoptind cuiva: „Dați copiii femeilor bătrâne, femeile tinere să rămână singure!”. Noi, bărbații, am intrat câte cinci pe un rând. Când am ajuns în față, am văzut un ofițer care făcea semne la dreapta și la stânga. Înaintea mea la rând era un bătrân. Când m-am apropiat, l-am recunoscut imediat pe ofițer. Nu-mi venea să cred că el e, dar el m-a și abordat în maghiară: „Nu sunteți farmacist?”. I-am răspuns: „Ba da, sunt farmacist”. El m-a întrebat mai departe: „Și n-aveți o farmacie la Oradea?”. Când am confirmat și asta, a făcut un gest din cap și mi-a spus să mă duc la dreapta. A mai spus ceva ca pentru sine, care suna cam ca „Da, la colț”. Apoi nu l-am mai văzut. Acest ofițer era Doktor Viktor Capesius. Îl cunoscusem înainte de 1940. Pe atunci, era primul reprezentant al firmei Bayer și venea mereu la noi să facă publicitate acestei firme. A fost de mai multe ori în farmacia mea, era mereu prietenos și stătea de vorbă cu mine în timp ce șoferul lui aranja preparatele Bayer în vitrină. După aceea, spunea uneori: „Vă las niște hârtie de ambalaj de la Bayer ca să nu mai cheltuiți și cu așa ceva”. Și alte lucruri de genul ăsta. Când m-a abordat la rampă, am fost absolut sigur că el este.”
Magda Szabo: „Cu mine era și copilul mic al cumnatei mele. Un deținut m-a întrebat dacă e copilul meu. Am spus că nu. Atunci mi-a zis: „Dă-l încoace!”. Ceea ce am și făcut. Apoi ne-a vorbit un ofițer SS. Vorbea foarte frumos, în maghiară. Spunea că lagărul e destul de departe și că cine e bolnav sau se simte slăbit poate să ceară să fie transportat cu mașina. Mai târziu, când am fost aduși în lagăr, am constatat că nu erau decât câteva minute de mers pe jos. Ofițerul era Doktor Viktor Capesius. Pe atunci încă nu-l cunoșteam, dar e un tip ușor de recunoscut, avea o față roșie și nu arăta a german. Când l-am auzit vorbindu-ne în ungurește, m-am bucurat foarte mult.
Judecătorul Hotz: Ați descris figura ofițerului. Avea cumva și o poreclă? Szabo: îi spuneam Mopsul.”
Marianne Adam: „în fruntea grupului care făcea trierile se afla de data asta un ofițer SS corpolent, cu fața roșie de la căldură. Într-o maghiară îngrijită, atrăgea fetele în partea stângă: „Sunteți obosite, ați muncit mult. La noi o să vă odihniți. Aici e un lagăr în care oamenii sunt menajați”. Pe atunci erau încă foarte mulți care nu știau ce înseamnă Auschwitz și că fiecare cuvânt era o minciună. Credeau ce le spunea ofițerul vesel, cu obrajii roșii. În coloane de câte cinci, ieșeau din rând și treceau de partea cealaltă, pentru a merge la gazare. Mi-a făcut și mie semn să trec pe partea cealaltă. Numai că am avut noroc. M-am făcut că nu-l aud și am alergat după prietenele mele – spre viață! Ofițerul n-a insistat să vin pe partea cealaltă, fiindcă în clipa aceea era ocupat cu cei sortiți morții. Așa am rămas în viață.”
Jurnalul lui Adam Salmen: îți pătrunde prin toți porii. Zi și noapte, zgomotul roților de tren, șuieratul. Din vagoane se revarsă oamenii, înghesuiți unul într-altul… Tânărul Tadeusz Borowski din Jitomir și Varșovia face parte, ca și mine, din comandoul „Canada” al depozitului de efecte. În dimineața asta, la ora patru, am primit ordinul: „Canada să se prezinte! Repede! Un transport”… Am ieșit pe poartă mărșăluind câte cinci. Cu mâinile pe lângă corp. „Scoateți-vă șepcile!”SS-istul adormit numără oamenii și-i trece într-un tabel: sunt 100. Din doi în doi metri stă câte o patrulă SS cu puști-mitralieră. Totul e cenușiu, fără oameni, doar niște măști încremenite. Mărșăluim pe lângă lagărul II B. Și pe lângă sectorul C, care e gol. Lagărul cehesc. E carantină. Trecem de la cenușiu la verde: meri, peri, infirmeria, linia de santinele, apoi în pas alergător pe șosea. Rampa e străjuită de copaci. Birkenau. Gara. Munți de materiale, munți de șine, saci cu ciment pentru construcții. Camioane. Și, curând, apare și „materialul uman”, oameni din carne și oase, copii, țipete, amintiri, sentimente. Nimic, mă gândesc: nu mai contează nimic în afară de materialul fizic, care se aruncă apoi ca un gunoi. Acroleină. De jur împrejur, gărzile SS; o linie de santinele înconjoară rampa, le curge sudoarea pe frunte, au la ei bidoane, „Camarade, bea!”. Unul dintre SS-iști spune: „Camarade, îmi dai și mie o gură? E așa de cald azi…”. La umbră, în josul pantei, stau „canadienii”. Acolo: cei ce pregătesc terenul la rampă împart oamenii pe grupe, unii merg la deschisul vagoanelor, alții la descărcat, iar a treia grupă se ocupă de scara de lemn folosită la transport. Zgomot de motociclete, SS-iști grași, insigne strălucind argintii în lumina soarelui, cizme lustruite, obraji bucălați și înroșiți de alcool; unii dintre gradații SS aveau serviete, alții nuiele subțiri, flexibile, care – după cum spune cineva râzând sarcastic – cer: „Carne, carne!”. O baracă părăginită, de lemn, pentru cei de serviciu și, mai încolo, „izvorul studențesc”, apă minerală sau vin fiert, iarna. Se salută cu „Heil Hitler”, își strâng mâinile, își arată scrisori și fotografii, povestesc, mai toți au iubită sau nevastă și copii. De probă, fac nuielele să șuiere prin aer. Pietrișul scârțâie ca acasă.
Comandanții SS, subofițerii și SS-iștii repartizați la rampă au sarcini precise: supraveghează selecțiile de pe rampă, preiau actele transportului de la comandanții de tren, îi împart pe deportați în bărbați, femei și „inapți de muncă” (bătrâni, bolnavi, copii), adună oamenii dezorientați în coloane de câte cinci și îi triază, confirmă preluarea trenului morții, precizând totodată „potențialul transportului”…
Văd chipurile palide din spatele ferestruicilor zăbrelite, dublu „asigurate” cu sârmă ghimpată, ale vagonului de vite, femei, bărbați nedormiți, ciufuliți, speriați; printr-o minune, încă mai au păr. Și aud cum vagonul pare să fiarbă, se aud lovituri surde în pereți și strigăte: apă, aer!”. Guri deschise ca niște găuri negre, horcăituri, oamenii luptă pentru aer ca înecații. La scena asta, un subofițer SS imens, pesemne comandant de lagăr, face o mutră scârbită, mai trage un fum din țigară, o aruncă și face semn unei santinele care, cu un răpăit scurt, mitraliază o serie de oameni din mai multe vagoane. Se așterne o liniște mormântală.
Roland Albert: „Da, Rusaliile. Nu-i așa? Am auzit din turla ascuțită a bisericii din sat un sunet întârziat pentru Angelus. Vedeam cum sosește trenul. Din turnul de pază, unde făceam controlul de serviciu, am putut să-i observ pe cei doi compatrioți cunoscuți, Doktor Capesius, farmacistul nostru din Sighișoara, și Doktor Fritz Klein, medicul din Codlea. Apoi am fost nevoit să mă duc pe rampă. Nu-mi făcea nici o plăcere. Dar trebuia. Ordinele nu se discută. Și a mai trebuit să văd și cum unul ras în cap a intrat în goană într-un gard de sârmă ghimpată. Când eram liber, mă cufundam în paginile unei cărți, de cele mai multe ori Holderlin. Până să fiu avansat, pe vremea când eram simplu soldat, am fost de multe ori de planton. Tot timpul făceam boacăne când eram de planton. Adesea, din baraca ce adăpostea bucătăria ieșea un abur albastru, subțire, iar de la crematoriu se înălța fum dens, negru; trâmbe groase. Nu erau incinerați, așadar, doar musulmani slabi, numai piele și os, ci și nou-veniți. Vântul împingea fumul spre lagăr, iar trâmbele treceau razant pe deasupra barăcilor. Aveau un miros greu și dulceag, încât îți venea să-ți verși mațele. Nu, nu pot uita. Chiar și astăzi mai simt gustul acela în gură. Când eram în post, în turnul de pază, priveam șina dublă cu macaz, iar în mijloc, rampa cea lungă. Toate trenurile intrau cu spatele, încet, parcă târându-se. Trenurile de marfă coteau, un impiegat, la capătul trenului, flutura brațele, aplecat în afară.”
În această zi, Roland nu a putut vedea totul. N-a văzut-o nici pe Ella Bohm, în vârstă de 24 de ani, purtând numele Solomon după căsătorie, cum, pe jumătate leșinată de foame și de sete, își sprijinea mama. „Dar am auzit șuierând, ca acasă la Sighișoara, ca mocănița, trenulețul către Sibiu; un șuierat lung, pătrunzător al locomotivei, aburi groși… Parcă visam… „
Adam: Era 29 mai 1944. Ora 6 dimineața. Era de frumoasa sărbătoare a Rusaliilor. În fața ușilor închise, sunt descărcate camioane. Și am auzit urletul unui SS-ist, comandant de grupă: „Pe cine prind că ia aur, îl împușc!”. Iar eu mă gândesc: aur? Ei trebuie să moară pentru că și-au adus cu ei toate catrafusele? Aici totul e deschis și gol. Iar va fi belșug în lagăr. Bucătăria va fi mai bogată, ciorbe, supe de pâine, steluțe de grăsime, untură de gâscă, fructe, conserve, șliboviță, aur, aur, bijuterii…
Stau lângă Borowski, auzim scârțâitul zăvoarelor. Vagoane deschise. Văd cum intră aerul curat și aproape că-i dă pe oameni pe spate. Se sufocau.
Își trag sufletul. Oameni printre geamantane, pachete, ranițe, boccele, rucsaci, genți. Sperau să-și aducă viața cu ei, așa li s-a spus, că trebuie să-și construiască „o nouă viață” în lagăr, împreună cu tovarășii de suferință. Cărți, acte, bijuterii. Medicii își aduseseră toate instrumentele. Cantități impresionante de medicamente. Trebuie să le pună pe toate într-o grămadă, lângă vagoane. Să le pună cu grijă, nu să le arunce. O femeie se mai apleacă o dată după geanta ei. Atunci șuieră nuiaua subțire a SS-istului, îi biciuiește fața, o urmă lată, sânge. Se prăbușește țipând. O fetiță ciufulită strigă „Mamele, Mamele, Mamele!”. Poșete din care ies bancnote, aur, ceasuri, bijuterii. Borcane cu gem făcut în casă, cârnați, salam ardelenesc. Zahăr presărat precum zăpada. Deasupra tropăie mulțimea pestriță. Sunt îndemnați: „Repede, Repede!”; femeile țipă, copiii plâng și, peste tot, șuieratul biciuștilor și urletele SS-iștilor. Trec pe lângă medicii care fac trierea. Astăzi a putut fi zărită și statura masivă a farmacistului din Sighișoara, Capesius. Oamenii trec încet pe lângă el, în șir indian, o mișcare a mâinii la stânga, alta, la dreapta. Cei care stau în partea stângă sunt încărcați în camioane. Cei bătrâni, cei slabi, bolnavii, copiii, bebelușii care plâng și țipă; camioanele circulă continuu, o mașină de Cruce Roșie în spatele lor (ce liniștitor, au și grijă de ei!), semnul de Cruce Roșie, salvator în alte cazuri, strălucește, îl vede și Tadeusz, îl văd și eu și amândoi ne gândim la același lucru, vorbim despre acest lucru, asta îi mai liniștește pe oameni, dar mașina conține ciclonul mortal pentru gazare. Și noi trebuie să-i împingem pe oameni, toți cei din comandoul „Canada” îi despărțim pe cei sortiți morții de cei aleși pentru muncă, șaizeci de „bucăți”per camion ori 16 camioane, asta face o mie. Un tânăr SS-ist, proaspăt ras, trage câte o linie în carnețel, pentru fiecare camion. „Hai, mișcați-vă, mișcați-vă”. Aici, germana este limba urii. Germana, limba călăilor, fiecare „și”, fiecare „sau” dor ca loviturile de bici. „Ordinele în germană, ca gloanțele ce ucid”.
Cartea Capesius, farmacistul de la Auschwitz poate fi achiziționată de la: