Tarzan fu îngrozit. Era destul de rău să fii spin, dar să mai ai și o asemenea mutră! Se miră cum de puteau celelalte gorile să se uite măcar la fața lui.
Gura aceea micuță și subțire și dinții mărunți și albi! Cum puteau să arate oare alături de boturile cărnoase și de colții puternici ai fraților lui mai norocoși! Și năsucul mic și fin era atât de subțire, încât părea lihnit de foame. Se înroși ca para focului când îl compară cu nările largi și fremătătoare ale amicului său. Ce nas generos și puternic avea! Cum i se lățea pe jumătate din față! „Ce bine trebuie să fie când ești frumos!” gândi Tarzan.
Dar când își mai văzu și ochii!
– Ah, asta a fost lovitura de grație – o pată cafenie, un cerc cenușiu în jurul ei și apoi era alb curat! Îngrozitor! Nici măcar șerpii nu aveau ochi atât de hidoși.
Era atât de absorbit de aceste autoaprecieri, încât nu auzi cum în spatele lui iarba înaltă se desparte și cum o dihanie mare se furișează hoțește prin junglă; nici prietenul lui, gorila, nu auzi, pentru că tocmai atunci bea apă și lipăitul buzelor și gâlgâitul de satisfacție acoperiră zgomotul apropierii nepoftitului.
La mai puțin de treizeci de pași în spatele celor doi se ghemuia Sabor, uriașa leoaică, vânturându-și coada. Cu precauție, întindea o labă mare, vătuită, pe care o lăsă apoi fără zgomot pe pământ înainte de a o fi ridicat pe a doua. În acest fel avansa: o pisică uriașă, aproape târându-și pântecele pe jos și pregătindu-se să se repeadă asupra prăzii.
Acum se afla la trei metri depărtare de cei doi neștiutori tovarăși de joacă – își trase cu grijă labele dindărăt sub greutatea corpului, mușchii mari încordându-i-se sub pielea-i frumoasă. Se ghemuise atât de tare, încât părea turtită, cu excepția spinării lucioase, arcuite, gata pregătită de salt. Coada nu i se mai vântura – stătea dreaptă și nemișcată.
O clipă rămase astfel, ca prefăcută în stană de piatră, apoi, slobozind un răget înfiorător, sări.
Sabor, leoaica era un vânător încercat. Cuiva mai puțin experimentat, alarma sălbatică a răgetului ei când sărea i s-ar fi părut o nerozie, căci n-ar fi putut să cadă oare cu mai mare siguranță asupra victimelor dacă ar fi executat un salt mut, neînsoțit de strigătul acela pătrunzător? Dar Sabor cunoștea foarte bine iuțeala vietăților junglei și finețea aproape incredibilă a auzului lor. Pentru acestea, fâșâitul ușor al unui fir de iarbă ce se freca de un alt fir era un avertisment la fel de eficient ca și răcnetul ei cel mai puternic, ori Sabor știa că n-ar fi putut face saltul măreț fără un cât de mic zgomot.
Urletul ei sălbatic nu era un avertisment. Era menit să înghețe bietele victime, paralizându-le de groază doar o fracțiune de secundă, atât cât trebuia pentru ca ghearele-i puternice să se împlânte în carnea lor fragedă și să le imobilizeze fără nici o speranță de scăpare.
În ceea ce o privea pe maimuță, Sabor chibzuise corect. Mica gorilă, tremurând de spaimă, se cinchise doar o clipă, dar această clipă fusese destul de lungă ca să-i fie fatală. Nu la fel însă s-au petrecut lucrurile cu Tarzan, copilul-om. Viața lui printre primejdiile junglei îl învățase să întâmpine neprevăzutul cu încredere în sine, iar inteligența lui superioară determina o rapiditate a reacțiilor mintale care întrecea cu mult posibilitățile maimuțelor.
Așa încât răgetul leoaicei Sabor galvanizară creierul și mușchii lui Tarzan la imediată acțiune.
În fața lui se așterneau apele adânci ale lacului, în spatele lui îl aștepta o moarte sigură: o moarte cumplită între ghearele ce sfâșie și colți ce sfârtecă. Tarzan nu putea suferi apa decât atunci când însemna un mijloc de a-și potoli setea. N-o putea suferi pentru că o asocia cu răceala și neplăcerea ploilor torențiale, de care se temea din pricina tunetelor, a fulgerelor și a vântului care le însoțea.
Sălbatica lui mamă îl învățase să se ferească de apele adânci ale lacului și de altfel, n-o văzuse chiar el pe mica Neeta, doar cu câteva săptămâni în urmă, pierind sub oglinda liniștită de la suprafață pentru a nu se mai întoarce niciodată la trib?
Dar, dintre cele două rele, mintea lui ageră îl alese pe cel mai puțin rău; prin urmare, de îndată ce prima notă a răgetului cumplitei Sabor destrămase liniștea junglei și înainte ca fiara să fi făcut jumătate din salt, Tarzan simți apele reci închizându-i-se deasupra creștetului.
Nu știa să înoate și apa era foarte adâncă, dar nu-și pierdu nici un dram din stăpânirea de sine și din inventivitatea, care alcătuiau însemnele unei făpturi superioare. Începu să dea repede din mâini și din picioare, în încercarea de a ieși la suprafață și probabil că mai mult din întâmplare decât voit făcu mișcările folosite de câini când înoată, astfel că în câteva secunde nasul îi ieși deasupra apei și Tarzan descoperi că putea pluti făcând aceleași mișcări, ba putea chiar înainta prin apă. Fu foarte surprins și încântat de această nouă ispravă, la care fusese împins atât de neașteptat, dar nu avu timp să se gândească prea mult la ea.
Înota acum paralel cu malul și văzu bestia cea sângeroasă, care l-ar fi înșfăcat, aplecată încă deasupra trupului neînsuflețit al tovarășului său de joacă. Leoaica îl urmărea pe Tarzan cu priviri încordate, așteptându-l de bună seamă să revină la mal, dar băiatului nici prin cap nu-i trecea una ca asta. Dimpotrivă, își înălță glasul în strigătul de disperare al tribului său, adăugind și avertismentul menit să-i prevină pe eventualii salvatori că riscă să cadă în ghearele Saborei.
Aproape imediat se auzi din depărtare un răspuns și după scurt timp, patruzeci sau cincizeci de gorile se îndreptară, legănându-se rapid și maiestuos, spre scena tragediei. În fruntea lor venea Kala, pentru că recunoscuse glasul fiului ei cel mai iubit și alături de ea era mama micuței gorile ce zăcea moartă sub Sabor cea cruntă.
Deși mai puternică și mai bine pregătită de luptă decât gorilele, leoaica n-avea nici un chef să dea piept cu adulții mânioși și cu un mârâit plin de ură, făcu un salt iute în lăstăriș și pieri din văz.
Tarzan înotă până la țărm și se cațără repede pe pământ uscat. Senzația de prospețime și de bucurie pe care i-o dăduse apa rece îl umplu de o recunoscătoare surpriză și de atunci încolo nu pierdu nici un prilej de a face zilnic o baie fie în lac, fie în râu, fie în ocean când avea prilejul.
Multă vreme, Kala nu-și putu crede ochilor, căci, deși cei din neamul ei puteau să înoate când erau nevoiți s-o facă, totuși nu le plăcea să intre în apă și niciodată nu se vârau de bună voie.
Aventura cu leoaica Sabor a constituit pentru Tarzan un izvor de plăcute amintiri; era nevoie de asemenea întâmplări ca să spargă monotonia vieții cotidiene – care, altminteri, se confunda eu plicticoasele raiduri în căutarea hranei, cu mâncatul și dormitul. Tribul căruia îi aparținea, cutreiera pe o suprafață care se întindea, în linii mari, pe vreo douăzeci și cinci de mile de-a lungul coastei și vreo cincizeci de mile în interior. Străbăteau aproape mereu aceste distanțe și uneori rămâneau luni întregi într-un singur loc; dar cum se mișcau cu mare viteză prin copaci, traversau tot teritoriul în decurs de numai câteva zile.
Durata rămânerii depindea în mare măsură de rezervele de hrană, de condițiile climaterice și de superioritatea numerică a animalelor din specii mai primejdioase, deși, de multe ori, Kerchak îi purta în marșuri lungi numai pentru că se săturase să stea în același loc. Noaptea se culcau pe unde îi prindea întunericul, întinzându-se pe jos și uneori acoperindu-și capetele – mai rar trupurile – cu frunze mari de palmier. Dacă nopțile erau răcoroase, se culcau câte doi sau trei. Cuibăriți unul în brațele celuilalt, ca să-și țină de cald, așa se făcu în toți acești ani că Tarzan dormi noaptea în brațele Kalei.
Că jivina uriașă, sălbatică iubea acest copil de altă rasă, e mai presus de orice îndoială; iar el, la rându-i dăruia namilei aceleia păroase toată afecțiunea care ar fi trebuit să aparțină tinerei și frumoasei lui mame, dacă aceasta ar fi trăit.
Când era neascultător, e drept că-l mai altoia, dar niciodată Kala nu se arăta crudă cu el și mai ales îl dezmierda decât îl pedepsea.
Tublat, soțul ei, îl urâse dintotdeauna pe Tarzan și în câteva rânduri fusese pe punctul de a pune capăt tinerei lui vieți. La rândul său, Tarzan nu pierdea nici un prilej de a arăta că răspunde întru totul la sentimentele ce i le nutrea tatăl său adoptiv și ori de câte ori putea să-l sâcâie, sau să se strâmbe la el, sau să-i zvârle vorbe de ocară, în timp ce se afla la adăpost sigur în brațele maică-sii sau pe ramurile subțiri ale copacilor celor mai înalți, nu se sfia s-o facă. Inteligența și agerimea lui superioare îl făceau să născocească o mie de șotii drăcești, care sporeau greutățile vieții lui Tublat.
În copilăria lui, Tarzan învățase să împletească funii, răsucind și încolăcind fire lungi de iarbă și cu ajutorul lor încerca întruna să-l prindă pe Tublat sau să-l spânzure de vreo cracă mai joasă.
Tot jucându-se și exersând cu aceste funii, se învață să lege noduri puternice și să facă lațuri care se puteau strânge; toate acestea constituiau obiecte de amuzament pentru el și pentru gorilele mai tinere, încercau și ele să imite ce făcea Tarzan, dar copilul-om deținea inițiativele și deveni un expert.
Într-o zi, în timp ce se juca, Tarzan își aruncă funia după unul dintre prietenii lui care o luase la fugă; continua să țină însă un capăt al frânghiei în mână. Din întâmplare, lațul căzu drept pe grumazul maimuței care fugea, făcând-o să se oprească brusc și în chip cu totul surprinzător. „Ah, iată un joc nou, un joc tare frumos!” gândi Tarzan și imediat încercă să repete isprava. Și astfel, cu trudă și exercițiu neîntrerupt, învăță arta lasso-ului.
Acum, într-adevăr, viața lui Tublat deveni un coșmar trăit cu ochii deschiși. În somn, în timpul marșului, ziua sau noaptea, niciodată nu știa când avea să-i lunece lațul în jurul grumazului, sufocându-l și făcându-l aproape să-și dea duhul.
Kala pedepsea, Tublat jura să se răzbune crunt, iar bătrânul Kerchak lua notă, avertiza și amenința, dar fără nici un rezultat. Tarzan îi sfida pe toți și lațul subțire și puternic continua să se înfășoare în jurul gâtului lui Tublat când acesta se aștepta mai puțin. Celelalte gorile se distrau vârtos pe socoteala bosumflării lui Tublat. Pentru că Nas-Spart era un bătrân mofluz, antipatic tuturor. În mica minte ageră a lui Tarzan încolțeau multe gânduri, dar îndărătul tuturor acestora lucra miraculoasa putere a rațiunii.
Dacă putea să-și prindă semenii-gorile cu acest braț lung făcut din ierburi, de ce n-ar fi putut-o prinde și pe leoaica Sabor?
Era sămânța unui gând care dospea în conștiința și în subconștientul lui, până când avea să se materializeze într-o minunată înfăptuire.
Dar asta avea să se întâmple mai târziu.
Cartea Tarzan din Neamul Maimuțelor poate fi achiziționată de la: