În timp ce sfințiile-lor pândeau trecerea lui Sigismund Báthory, Costache Caravană se ținea pe pârtia de urme. Zambilica, ofensat de tăcerea călărețului, călca fără tragere de inimă. Ghicindu-i supărarea, Costache începu să sporovăiască ușor la urechile slutului armăsar, iar Zambilica se învioră dintr-o dată. Din vreme în vreme, singuratecul călător aluneca de pe cal și lăsa unele semne tainice pentru prieteni. Când poposi la Măgura Vulpii, tolănit în iarba grasă de atâta sănătate, auzi zgomot slab în spatele său. Apucă pistolul cu un gest fulgerător și se rostogoli într-o parte, dar dintre copaci își făcu apariția Cae Indru.
– Era chiar timpul să mă ajungi, zise Caravană cotrobăind prin buzunarele fără fund ale hainei. Mi se urâse de atâta singurătate.
Indru îl privi amuzat. Rotofeiul său prieten scoase din adâncurile hainei o bucată de brânză și mușcă lacom.
– Vrei? întrebă Caravană arătându-i brânza a cărei culoare albă părea destul de îndoielnică.
– Nu, mulțumesc! zâmbi Cae.
– Păcat! răspunse grăsunul. Brânza adevărată și bună o dibăcești întâi după culoare. Când bate ușor în verde înseamnă că și-a lepădat umezeala din ea. E drept că miroase nițel, însă fără asemenea calități poate să nu fie brânză, ci o lipie oarecare. Cunosc oameni care și-au vindecat bojocii mirosind brânză veche. Am un prieten în Câmpia Zărandului. Brânză ca ăsta n-am pomenit să mai facă cineva. El îmi zicea că brânza cu cât miroase mai a dracului, cu atât devine mai gustoasă. Prietenul meu și-a ridicat o căsuță la margine de codru. Într-o toamnă, având unele treburi prin acele părți, mi-am zis că n-ar strica să gust niște brânză bună. Dar mă aflam în plină pădure și se lăsase o ceață așa din senin. Era o ceață deasă printre copaci de puteai să-ți bagi degetele în ochi. M-am rătăcit. Chiar un vulpoi ca mine pe asemenea ceață se dovedește neputincios. M-am gândit că o să tremur toată noaptea. Însă, pe neașteptate, simt un curent de aer proaspăt. Crengile de sus ale pădurii încep să geamă. Bătea vântul. Şi cum ședeam așa cam trist, rezemat de șaua Zambilicăi, bag de seamă că în curentul de aer se simțea un miros greu. Încalec pe Zambilica, ne luăm pe direcția curentului și după trei ceasuri de galop ajungem la casa gospodarului. Un ageamiu ar fi tremurat toată noaptea în pădure, gândindu-se că mirosul vine de la un stârv, sau de la un dihor. Altădată m-am dus acolo cu un prieten căruia am avut neprevederea să-i laud brânză din Câmpia Zărandului. Era un ins cam subțire, aplecat spre finețuri și lucruri de preț. Când ne apropiem la vreo două ceasuri călare de cășărie, numai ce îl văd pe om că începe să se clatine. Zic: „Ți-e rău?”
Zice: „Simt în aer un miros ca de la o haită de dihori.”
După un ceas, văd cum se ridică părul pe calul prietenului meu. Zambilica e rezistent la mirosul de brânză, dar calul acestuia se bălăbănea când într-o parte, când în alta, ca bețivii. Însoțitorul meu era un om brav. A rezistat voinicește până când am ajuns da vreo cinci sute de pași în fața cășăriei. Acolo căzură ca trăsniți și om și animal. Am descălecat degrabă. Amândoi se arătau fără vlagă. L-am strigat pe brânzar. Acesta s-a uitat lung la ei și mi-a zis: „Mirosul de dihor omoară destul de rar un bărbat voinic. Dar cel de brânză veche are putere chiar și asupra dobitoacelor. Scoate-i de aici înainte de a-i apuca damblaua!”
Apoi ne-am depărtat de cășărie. După o goană de un ceas, prietenul și-a recăpătat vederea. Peste alt ceas a mișcat o mână, iar la o jumătate de zi i-a revenit graiul. Odată s-au abătut niște lotri prin Câmpia Zărandului cu gândul să prade cășăria. Pe cel mai slab dintre ei l-a doborât mirosul cam la o poștă. Conducătorul lor, un zdrahon mare cât o ușă, a ajuns până în fața cășăriei unde a mai avut puterea să strige: „Dau o baniță cu galbeni celui care mă cară până după dealul de colo.”
Apoi, a căzut lat. Acum opt ani găsesc în pădure o gloabă de catâr pe care atârna pielea ea poalele cămășii ieșite din pantaloni. De slab și de pricăjit ce era, călca parcă în străchini. Mi-am zis să-l duc până la cășărie, iar dacă moare, să-i tăbăcesc pielea. Când ajungem cam în bătaia mirosului, o dată îl văd pe schilod că se îndreaptă de spinare și pornește la drum cu toată nădejdea. Pe măsură ce ne apropiam, nărodul de catâr călca mai apăsat și mai sprinten. Iar când mai aveam doar un sfert de ceas până acolo, se pune slăbănogul pe o goană că abia mă țineam după el cu Zambiliea. Ajungem în cășărie și mă uit mirat la arătare. Se învârtea de colo până colo, fudul ca un rege al catârilor. Trăgea aer în piept până se umfla ca un cimpoi și-l slobozea parcă a părere de rău. După două săptămâni se rotunjise binișor. Ara vrut să-l iau cu mine, dar n-a fost chip. Se lăsa pe picioarele din spate și-și bălăbănea căpățâna a nesupunere. N-am mai fost de mult pe la cășărie. Am mai îmbătrânit nițel și nu mai rabd atât de bine mirosul. Ultima dată am plecat cu dureri de cap. Chiar și Zambilica începe să tremure când simte mirosul cășăriei.
– Mai taie lumea piroane, dar nu ca tine, râse Ducu cel Iute făcându-și apariția de după copaci.
– Să crezi tu că sunt piroane! bombăni Caravană. Am să te duc o dată în Câmpia Zărandului.
Ducu făcu o ocheadă spre Indru, observând brânza din mâinile grăsunului. Apoi lăsă armăsarul să pască și se întinse lângă prietenii săi, dornic de puțină odihnă. Marele spadasin care îi găurise pe contele Bindácz și pe vestitul Perisini, arăta mai degrabă a copilandru ce se apropie de vârsta bărbăției așteptând să-i dea primele tuleie pe fața curată. Avea genele lungi, întoarse, nasul ușor coroiat, buzele puțin săltate la colțurile gurii, iar părul creț căzut pe frunte sporea aerul său de tinerețe. Doar umerii, ceva mai largi decât obișnuiții umeri ai băieților sub vârsta maturității, îi dădeau un oarecare semn de voinicie.
– Chirilă Zece Cuțite trebuia să ajungă înaintea ta, Ducule, observă neliniștit Caravană.
– Așa e. Mă miră lipsa lui.
– Poate că și pe poarta păzită de el au ieșit călători, zise Cae.
– Poate, făcu Ducu gânditor, dar nu i-am văzut semnalul de fum.
– Plecăm fără el! hotărî Cae. Dacă mai întârziem, s-ar putea să nu-i mai ajungem pe călugării despre care mi-a vorbit Costache.
– Călugări? se miră Ducu. Dar ce avem noi cu niște bieți călugări?
– Dacă le-ai fi văzut caii, n-ai mai fi vorbit astfel, zise Costache. Ba cred că ar fi fost destul numai faptul că și-au ars bagajele în pădure.
– Am găsit urma de foc, răspunse Ducu. Pământul din vatră era cald. După căldura pământului am socotit că focul s-a stins abia de un ceas.
– N-ai greșit, zâmbi Indru. Suntem cu un ceas în urma călugărilor. Deci, pe cai, prieteni!
Soarele trecuse puțin de cumpăna amiezii. Călugării picoteau pe Stânca Diavolului. Cântecul subțire al Ampoiului făcea parcă și mai adâncă liniștea locurilor. Dar ea se sparse curând. Un zgomot de glasuri îi făcu pe călugări să tresară. Primul dintre slujitorii lui Sigismund Báthory apăru după un cot al cărării. Calul și călărețul trecură domol fără să bănuiască primejdia. Caii se strecurau în șir indian, la pas, poticnindu-se în bolovănișul cărării. Curând ieși la vedere Sigismund. Părintele Zablije făcu un semn scurt și ridică pistoalele dimpreună cu ortacii săi. Dar în aceeași clipă se auzi din spatele lor vocea lui Caravană:
– Hei sfinților, aruncați pistoalele!
Călugării nu erau dintre aceia care se pierd cu firea. Săriră ca mușcați de șarpe și traseră în același timp asupra grăsunului. Un ageamiu în locul lui Costache și-ar fi aflat moartea. Dar focurile călugărilor nu mai întâlniră o țintă vie, ci numai stâncile. De după trunchiul unui copac bâzâi prin aer ceva albicios. Părintele Zablije se îndoi de mijloc nedumerit, apoi căzu cu fața înainte. Unul dintre vestitele cuțite ale lui Cae Indru se abătuse asupra sa. Buimac de cele întâmplate, părintele Clement apucă să tragă în direcția lui Cae. Pistolul grăsunului Costache fulgeră printre stânci, iar călugărul se rostogoli pe povârnișul dinspre Ampoi, până la picioarele lui Sigismund. În fața unui asemenea dezastru, cei trei călugări o zbughiră către pădure, cătându-și singuri pierzania. De două ori fulgerară cuțitele lui Cae. Doi dintre fugari se poticniră parcă trăsniți. Ultimul ajunse dincolo de tufișuri și se pomeni nas în nas cu Ducu. Văzându-l nu prea voinic la trup, călugărul smulse toporișca de la brâu. Armă grozavă pentru un om dibaci. Marele spadasin sări într-o parte evitând năprasnica lovitură. Apoi fanda scurt, încheind astfel măcelul.
Costache ieși la vedere și-l salută pe Sigismund cam în doi peri, neștiind cum să i se adreseze acum când nu mai era principe.
– Ei, ce se petrece acolo sus, domnule Caravană? întrebă acesta.
– Pe Zambilica mea, nimic! râse grăsunul. Ce a fost nu mai e…
– Dar ce a fost?
În locul lui Costache vorbi Indru, care apăru alături, spre totala uimire a prințului.
– Ești sănătos, domnule Báthory?
– Da, domnule Indru, chiar foarte sănătos. Iar dacă poți să-mi spui cine e acest călugăr picat din cer la picioarele calului meu, ți-aș rămâne îndatorat.
– La asta mă gândeam, zâmbi Cae. Domnul Costache are o frânghie destul de trainică. Ar fi o nimica toată să te cațări până la noi.
Sigismund se codi în prima clipă gândindu-se la o cursă. Lepădă însă iute acea bănuială. Indru și Costache erau vrednici de toată prețuirea. Fu coborâtă frânghia. Fostul principe o prinse eu îndemânare.
– Mă bucură întâlnirea cu domniile-voastre, spuse când se văzu sus.
– Merită să te bucure chiar din toată inima, prințe, râse Caravană. Pramatiile astea îți pregăteau prohodul.
– Mie? păli Sigismund.
– Așa se pare, observă Cae. Dar iată că cel de colo se mișcă de-a binelea.
Prințul privi în jur.
– Ah, ah! observă el. Aici a fost o adevărată bătălie.
– Chiar așa, interveni Costache. O mică bătălie pentru viața voastră care a stat în cumpănă.
Porniră cu toții spre călugăr. Acesta, prefăcându-se mai slăbit decât era, murmură abia auzit:
– Domnul cu voi, păcătoșilor! Sunt părintele Zablije, umil slujitor al bisericii. Oare se cuvine să lovească cineva într-un slujitor al celor sfinte? Domnul să vă ierte păcatele mari!
– Ia mai du-te dracului! râse Costache. Degeaba încerci să ne duci cu vorba. Prin ținuturile acestea au murii; demult toți ageamiii. Iar cei care au scăpat cu viață din boala prostiei, s-au tras la câmpie. Acolo se simt la largul lor. Adică, pot să bată câmpii cât vor. Dar aici unde viața stă în cumpăna armelor și a chibzuielii, e greu să-l prostești pe careva. De unde veneai, sfântule?
– De la Zlatna, minți Zablije. Am fost acolo să cumpărăm niște cai, atât de folositori celor care stau departe de cetăți și orașe.
Cae și Ducu nu interveniră în discuție, cunoseând șiretenia fără seamăn a grăsunului lor prieten. Costache nu întrebuința niciodată violența, la modă în acea vreme, pentru a scoate de la un om toate informațiile dorite. Interogatoriul său se baza pe logică. O logică simplă, a unui om simplu, dar cu inteligență scăpărătoare. Când adversarul se arăta la fel de puternic, întrebuința alte haruri. În urmă cu vreo câteva luni, oamenii lui Mihai-vodă prinseseră un dregător turc venit cu gânduri ascunse în cetatea Bucureștilor. Casnele n-au putut scoate o vorbă de la el. Costache Caravană a cerut să fie închis alături de turc o zi și o noapte. Când s-a împlinit sorocul, avea toate informațiile dorite.
Cartea Cavalerii poate fi achiziționată de la: