Trecuseră o oră și patruzeci și cinci de minute de când Shannon și Miles coborâseră în puțul sacrificial și de acum orice încercare de salvare părea lipsită de sens. Nimic nu i-ar mai fi putut aduce la viață pe cei doi, deoarece aerul li se terminase de mult. Alte două victime adăugate celor fără de număr care dispăruseră de-a lungul secolelor în apa tenebroasă!
Cu un glas înnebunit de disperare, Chaco îl anunțase pe Miller că Marina Peruviană fusese surprinsă nepregătită pentru o intervenție de urgență. Echipa de scafandri pentru operațiuni de salvare se afla în misiune de instruire tocmai în sudul țării, în apropiere de granița cu Chile și era imposibil să ajungă la puț înainte de apus. Neajutorat, Chaco îi împărtăși lui Miller nemulțumirea sa cauzată de timpii lungi de reacție. Aici era însă America de Sud și graba constituia rareori o prioritate.
O studentă auzi prima zgomotul. Făcu palmele pâlnie la urechi și se răsuci într-o parte și în alta, aidoma unei antene radar.
– Un elicopter! anunță ea, surescitată, arătând spre vest în direcția vârfurilor arborilor.
Toți cei din jurul lacului amuțiră și ciuliră urechile, plini de speranță. Păcănitul slab al unei palete de rotor se apropia de ei, sporind cu fiecare clipă. După câteva minute zăriră un elicopter turcoaz cu inscripția NUMA pe fuzelaj.
„De unde a apărut?” se întrebă Miller, simțind că-i renaște încrederea. În mod evident, nu purta însemnele Marinei Peruviene, așa că trebuia să fie un aparat civil.
Coroanele arborilor din jur porniră să se agite frenetic, biciuite de curentul de aer provocat de coborârea elicopterului într-un luminiș de lângă dolină. Tălpigele de aterizare nu atinseseră încă solul, când ușa cabinei se deschise și un bărbat înalt, cu păr negru ondulat sări cu agilitate dinăuntru. Purta un costum subțire de scafandru în ape calde. Ignorându-i pe tineri, se îndreptă direct spre antropolog:
– Doctor Miller?
– Eu sunt.
Un surâs cald se lăți pe chipul necunoscutului, care-i întinse, drept salut, o mână bătătorită:
– Îmi pare rău că n-am putut ajunge mai devreme.
– Cine ești dumneata?
– Mă numesc Dirk Pitt.
– Ești american, bâigui Miller privind fața colțuroasă cu ochi ce păreau că zâmbesc.
– Director de Proiecte speciale la NUMA2. Din câte am înțeles, doi scufundători au dispărut într-o grotă submarină.
– Într-un puț, îl corectă Miller. Doctor Shannon Kelsey și Miles Rodgers au intrat în apă acum aproape două ore și nu au mai apărut.
Pitt se apropie de marginea puțului, privi apa stătătoare și aprecie imediat condițiile dificile de scufundare. Pe margine, apa lacului avea culoarea verde a peliculei de alge, dar se întuneca spre centru, unde era complet neagră, lăsând impresia de mare adâncime. Nimic nu arăta că operațiunea de salvare s-ar fi dovedit altceva decât o recuperare de trupuri neînsuflețite.
– Nu-i prea primitor, reflectă el cu glas tare.
– De unde ați venit? îl întrebă Miller.
– NUMA efectuează prospecțiuni geologice submarine în largul coastei, spre vest. Comandamentul Marinei Peruviene ne-a solicitat prin radio să trimitem scufundători pentru o operațiune de salvare și am dat curs apelului. Se pare c-am ajuns primii.
– Cum pot niște cercetători oceanografi să întreprindă o operațiune de salvare și recuperare în puțul ăsta blestemat?! izbucni Miller, cuprins brusc de enervare.
– Nava noastră de cercetări, explică sec Pitt, este dotată cu echipamentele de scufundare necesare. Eu nu sunt cercetător, ci inginer naval. Am efectuat numai câteva ședințe de instruire în salvări subacvatice, dar sunt un scufundător destul de bun.
Înainte ca Miller, cuprins de descurajare, să poată replica, motorul elicopterului amuți, palele rotorului se opriră lent, iar prin ușa îngustă a cabinei se strecură un bărbat scund, cu umeri lați și piept masiv de hamal, care porni spre ei. Arăta cu totul diferit de Pitt, care era înalt și zvelt.
– Al Giordino, îl prezentă Pitt, prietenul și colegul meu.
Giordino încuviință din capul cu păr negru, des și creț și rosti simplu:
– Salut!
Miller privi înapoia lor prin parbrizul aparatului de zbor și, nezărind înăuntru alți pasageri, gemu disperat:
– Doi… numai voi doi! Dumnezeule, va fi nevoie de cel puțin o duzină de oameni ca să-i readucă la suprafață!
Pitt nu era defel iritat de izbucnirea antropologului. Se mulțumi să se uite la el cu ochii săi opalini verde-închis, care păreau să posede o capacitate hipnotică și care acum exprimau doar înțelegere.
– Ai încredere în mine, Doc, rosti el pe un ton ce puse capăt oricăror alte discuții. Al și cu mine putem face treaba asta.
În câteva minute, după stabilirea unui plan sumar de acțiune, Pitt era pregătit să fie coborât în puț. Purta o mască facială EXO-26, produsă de Diving Systems International, cu regulator de aer exoterm special pentru ape poluate. Căștile erau conectate la aparatul de radio MK-1 Ocean Technology Systems. Purta pe spate două butelii identice de 2,8 m3 de aer și un compensator de flotabilitate, cu manometre, busolă și dispozitiv de măsurare a adâncimii. Pe când se echipa, Giordino conectă un cordon gros de nailon Kermantle pentru comunicații și ghidaj la căștile lui Pitt și la catarama de eliberare în caz de pericol de pe centura lată strânsă în jurul mijlocului său. Restul cordonului era bobinat pe un tambur masiv din interiorul elicopterului și conectat la un difuzor exterior. După ultima verificare a echipamentului lui Pitt, Giordino îl bătu ușor pe cap și vorbi în microfonul sistemului de comunicații:
– Pare-n regulă. M-auzi?
– De parcă ai fi în urechea mea, replică Pitt și toți îi auziră glasul din difuzor. Tu m-auzi?
Giordino încuviință din cap:
– Clar și distinct. O să-ți monitorizez de aici palierul de decompresiune și timpul de scufundare.
– Am înțeles.
– Mă informezi permanent la ce adâncime te afli și care e situația generală.
Pitt înfășură cordonul de ghidaj în jurul unui braț și-l prinse cu ambele mâini, apoi îi făcu cu ochiul lui Giordino dinapoia vizorului măștii:
– În regulă, hai să-i dăm drumul!
Giordino făcu semn unui grup de patru studenți, care începură să învârtă tamburul. Spre deosebire de Shannon și Miles, care se împinseseră cu picioarele în peretele puțului pe toată durata coborârii, Giordino întinsese cordonul de nailon peste capătul unui trunchi uscat de copac care ieșea cu doi metri în afara marginii abisului, oferindu-i astfel lui Pitt posibilitatea de a coborî fără să atingă pereții de calcar.
Lui Miller i se păru că pentru cineva care își putea trimite prietenul la o moarte prematură, Giordino se comporta incredibil de calm și de eficient. Nu-i cunoștea pe cei doi, nu auzise niciodată de perechea aceea legendară. Nu putea ști că erau bărbați extraordinari, cu o experiență de aproape douăzeci de ani de aventuri submarine, care-și dezvoltaseră un simț infailibil în aprecierea șanselor de supraviețuire. Antropologul putea doar să asiste, neputincios și frustrat, la ceea ce, era absolut sigur, avea să se dovedească o tentativă inutilă. Se aplecă peste marginea puțului și privi atent cum Pitt se apropia de pelicula verzuie de pe suprafața apei.
– Cum ți se pare? îl întrebă Giordino.
– Parc-ar fi supa de mazăre a bunicii, replică Pitt.
– Nu te sfătuiesc s-o guști.
– Nici prin cap nu mi-a trecut.
Cei doi nu mai vorbiră nimic, iar picioarele lui Pitt intrară în mâzga de alge. Când apa se închise deasupra lui, Giordino slăbi cordonul de ghidaj pentru a-i oferi libertate de mișcare. Temperatura lacului era cu doar zece grade mai mică decât a unei băi fierbinți. Pitt începu să respire prin regulator, se răsuci, lovi din labele picioarelor și se afundă în lumea întunecată a morții. Presiunea tot mai mare a apei îi apăsă timpanele, dar suflă puternic în mască pentru a compensa presiunile. Aprinse lanterna Birns Oceanographics Snooper pe care o avea în mână, dar raza acesteia de-abia putea răzbate prin beznă.
Pentru ca apoi, pe neașteptate, să treacă din întunericul de nepătruns într-un abis de apă limpede precum cristalul. Fasciculul lanternei nu se mai reflecta din alge, orbindu-l, ci se pierdea în depărtare. Pentru o clipă, transformarea instantanee de sub stratul vâscos de alge îl ului pe Pitt, care avea senzația că înoată prin aer.
– Am vizibilitate clară la adâncimea de patru metri, raportă el în microfon.
– Vreo urmă de ceilalți scufundători?
Pitt se roti lent, descriind un cerc complet:
– Nu, nimic.
– Poți distinge fundul lacului?
– Destul de bine. Apa e limpede precum cleștarul, dar destul de întunecată. Algele de la suprafață reduc cu șaptezeci la sută lumina la fund. Şi-n jurul pereților este destul de întunecat, așa că va trebui să înot peste tot, ca nu cumva să nu observ trupurile.
– Cordonul îți lasă destulă libertate de mișcare?
– Tensionează-l doar ușor, ca să nu mă împiedice pe măsură ce cobor.
În următoarele douăsprezece minute, Pitt dădu ocol pereților abrupți ai puțului, examinând fiecare cavitate și descriind o spirală descendentă uriașă. Calcarul format cu sute de milioane de ani în urmă prezenta incluziuni minerale ce formau desene stranii, abstracte. Bărbatul înotă orizontal, cu mișcări foarte lente, deplasând raza de lumină înaintea sa. Iluzia plutirii peste un hău nesfârșit era copleșitoare.
În cele din urmă, ajunse deasupra fundului puțului sacrificial. Nu se zărea nici nisip, nici vegetație, ci doar o întindere neregulată de mâl brun, întreruptă de petice de rocă sură.
– Fundul se află la peste treizeci și șase de metri adâncime. În continuare, nici urmă de Kelsey sau Rodgers.
Pe malul înalt al lacului, Miller îl privi uluit pe Giordino.
– Trebuie să fie acolo. Este imposibil să fi dispărut pur și simplu.
În adâncul puțului, Pitt lovea ușor din labele picioarelor, având grijă să se mențină la peste un metru deasupra pietrelor și mai ales a mâlului fin, care se putea ridica într-un nor care să reducă vizibilitatea la zero în câteva secunde. Odată tulburat, mâlul putea rămâne în suspensie câteva ore bune, înainte de a se depune iarăși pe fund. Fără să vrea, bărbatul se înfioră. Apa devenise neplăcut de rece, anunțându-l că pătrunsese într-un strat cu temperatură mai scăzută, suspendat sub apele calde de deasupra. Încetini și pluti, adăugând din compensator suficientă forță ascensională pentru o flotabilitate ușoară, astfel încât să înoate cu capul în jos și labele picioarelor orientate în sus.
Cu multă grijă, întinse brațele și-și afundă mâinile în nămolul cafeniu. Atinse fundul de piatră înainte ca mâlul să-i fi ajuns la încheieturile palmelor și i se păru ciudat că stratul era atât de subțire. După secole de eroziune a pereților și scurgeri dinspre solul de la suprafață, fundul de piatră al puțului ar fi trebuit să fie acoperit cu un strat de minimum doi metri grosime. Nu mai bătu din picioare, ci se lăsă să plutească deasupra unei zone din care părea să răsară din nămol ceva ce semăna cu niște crengi alburii de copaci. Prinse una noduroasă, acoperită cu proeminențe mici și o scoase din stratul de mâl. Și se pomeni holbându-se la șira spinării unei victime azvârlite în puțul sacrificial.
Cartea Aurul incașilor poate fi achiziționată de la: