Dorcas aduse ceaiul. De îndată ce o văzu ieșind din încăpere, Poirot se desprinse de fereastra lângă care stătuse și veni să se așeze în fața domnișoarei Howard.
– Mademoiselle, rosti el grav, vreau să te rog ceva.
– Dați-i drumul, răspunse femeia, privindu-l cu o anumită dezaprobare.
– Aș vrea să pot conta pe ajutorul dumitale.
– Vă voi ajuta cu plăcere să-l spânzurați pe Inglethorp, replică ea cu amabilitate. Spânzurătoarea încă e prea ușoară pentru el. Ar trebui tras pe roată, ca pe vremuri.
– Înseamnă că suntem gând la gând, căci și eu vreau ca asasinul să fie prins.
– Alfred Inglethorp?
– El, sau altcineva.
– Nici nu poate fi vorba de altcineva. Sărmana Emily n-ar fi fost omorâtă dacă n-ar fi fost el. Nu spun că nu era înconjurată de excroci. Era. Dar pe ăștia nu-i interesa decât punga ei, nu și viața. Dar a venit domnul Alfred Inglethorp… În două luni… S-a zis cu ea!
– Crede-mă, domnișoară Howard, spuse repede Poirot, dacă domnul Inglethorp a făcut-o, nu-mi va scăpa. Pe onoarea mea, îl voi trimite la spânzurătoare fără să clipesc.
– Așa și trebuie, se entuziasmă domnișoara Howard.
– De aceea te rog să ai încredere în mine. Ajutorul dumitale îmi poate fi foarte prețios și am să-ți spun și de ce. Pentru că, din toată această casă îndoliată, doar ochii dumitale au plâns.
Domnișoara Howard clipi de câteva ori și vocea ei aspră căpătă o nouă nuanță.
– Dacă prin asta vreți să spuneți că eram atașată de ea… Da, eram. Știți, în felul ei, Emily era o bătrână egoistă. Era foarte generoasă, însă întotdeauna vroia să-i fii recunoscător. Nu-i lăsa niciodată pe ceilalți să uite ce făcuse pentru ei… Și, în felul acesta, le pierdea dragostea. Nu cred că și-a dat vreodată seama de asta sau că i-a simțit lipsa. Sper că nu. Eu am avut un statut aparte. Dintr-un bun început mi-am precizat poziția. Mi se cuvin atâtea lire pe an. Foarte bine. Nici un penny mai mult… Nici o pereche de mănuși, nici un bilet de teatru. Ea nu pricepea asta… De multe ori se supăra. Îmi spunea că sunt de o mândrie prostească. N-o făceam pentru că… Nu știu cum să vă explic. Oricum, mi-am păstrat respectul față de mine însămi. În felul acesta, din toată liota care o înconjura, doar eu mi-am permis să mă atașez de ea. Am vegheat-o, am păzit-o. Și pe urmă a venit un ticălos bun de gură și, puff! Toți anii mei de devotament s-au risipit în vânt.
Poirot încuviință cu înțelegere.
– Pricep, Mademoiselle, știu ce simțiți. E cât se poate de natural. Îți închipui că suntem aici doar ca să ne aflăm în treabă, că ne pierdem timpul degeaba… Dar, crede-mă, nu-i așa.
În acel moment, John băgă capul pe ușă și ne invită să urcăm în camera doamnei Inglethorp, deoarece domnul Wells își terminase treaba în budoar.
Pe când urcam scările, John privi înapoi spre sufragerie și șopti pe un ton confidențial:
– Ce-o să se întâmple când ăștia doi se vor întâlni?
Am dat neputincios din cap.
– I-am spus lui Mary să-i țină cât mai departe unul de altul.
– O să poată?
– Numai Dumnezeu știe. Un lucru e sigur, nici Inglethorp nu o să fie prea încântat s-o întâlnească.
– Cheile sunt la dumneata, Poirot, nu? Am întrebat când am ajuns în fața ușii încuiate.
Poirot scoase cheile și i le dădu lui John care deschise și intrarăm. Avocatul se îndreptă spre birou, iar John îl urmă.
– Mama își păstra hârtiile importante în servieta asta, din câte știu.
Poirot scoase din buzunar micul mănunchi de chei.
– Dați-mi voie. Am încuiat-o azi-dimineață, pentru mai multă siguranță.
– Dar acum nu-i încuiată.
– Imposibil!
– Priviți! John deschise servieta, ridicându-i capacul.
– Milles tonnerres! Strigă Poirot, stupefiat. Dar ambele chei erau la mine! Se repezi la servietă. Deodată încremeni. Și exclamă: En voilà une affaire! Broasca a fost forțată!
– Ce?
Poirot lăsă servieta jos.
– Dar cine a forțat-o. De ce? Când? Doar ușa a fost încuiată! Am explodat cu toții.
Poirot răspunse pe un ton categoric, aproape mecanic.
– Cine? Aceasta e întrebarea. De ce? Ah, măcar de-aș ști! Când? În intervalul de o oră, de când am părăsit camera asta. Cât despre faptul că ușa a fost încuiată, broasca e cât se poate de obișnuită. Bănuiesc că oricare din cheile de la ușile de pe hol se potrivește.
Ne uitam uimiți unul la altul. Poirot se dusese lângă cămin. Părea calm, dar am observat că mâinile cu care, din obișnuință, muta din loc obiectele de pe etajeră, îi tremurau violent.
– Uitați-vă ce s-a întâmplat, rosti el în cele din urmă. Servieta conținea ceva… Vreo probă acuzatoare, poate nu prin ea însăși ci în corelație cu crima. Pentru criminal era vital ca aceasta să fie distrusă înainte de a fi descoperită, era perfect conștient de acest lucru, de aceea și-a asumat riscul, marele risc, de a pătrunde aici. Găsind servieta încuiată, s-a văzut nevoit să-i forțeze încuietoarea, fapt care i-a trădat prezența. Riscul care și l-a asumat denotă că acel ceva trebuie să fi fost extrem de important.
– Dar ce era?
– Ah! Strigă Poirot, supărat. Asta n-o mai știu. Nu încape îndoială că un document, poate chiar hârtia pe care Dorcas a văzut-o ieri după-amiază în mâna doamnei Inglethorp. Iar eu, mânia i se dezlănțui cu putere, eu sunt un imbecil! N-am bănuit nimic! M-am comportat ca un dobitoc! N-ar fi trebuit sub nici un chip să las servieta aici. Trebuia s-o iau cu mine. Ah, ce prost! Iar acum… Gata, e distrus!… Dar, chiar e distrus? Oare n-ar mai fi o șansă să… Nu trebuie să ne rămână nici un colțișor nescotocit…
Țâșni ca un nebun pe ușă, iar eu îl urmai într-un suflet numai că, atunci când am ajuns în capul scărilor, îl pierdusem deja din ochi.
Mary Cavendish stătea în locul în care scara se bifurca și se uita în jos, în direcția în care el dispăruse.
– Ce-a pățit formidabilul dumitale prieten, domnule Hastings? A țâșnit pe lângă mine ca un taur înfuriat.
– E furios pe ceva, am răspuns, evaziv. Nu știam în ce măsură Poirot m-ar fi lăsat să spun mai mult. Și, cum pe frumoasele buze ale doamnei Cavendish apăru o undă de zâmbet, m-am încumetat să încerc să schimb subiectul: Nu s-au întâlnit încă, nu?
– Cine?
– Domnul Inglethorp și domnișoara Howard.
Se uită la mine, într-un fel care mă descumpăni.
– Vrei să spui că ar fi un dezastru dacă s-ar întâlni?
– Nu credeți? Am întrebat, oarecum surprins.
– Nu. Zâmbea în felul ei liniștit. Mi-ar place să se pornească uraganul. Cel puțin ar limpezi atmosfera. În momentul de față, fiecare gândim prea mult și vorbim prea puțin.
– Nu-i și părerea lui John, am spus. El vrea neapărat să-i țină departe unul de altul.
– Oh, John!
Ceva în tonul ei m-a înfierbântat și am lăsat să-mi scape:
– Bătrânul John e un tip formidabil.
Mă studie, curioasă, câteva clipe, apoi, spre surprinderea mea, spuse:
– Îi ești foarte devotat prietenului dumitale. Te admir pentru asta.
– Nu vă considerați și dumneavoastră prietena mea?
– Eu nu sunt deloc o prietenă bună.
– De ce spuneți asta?
– Pentru că e adevărat. Într-o zi mă port fermecător cu prietenii mei, ca în ziua următoare, să le întorc spatele.
Nu știu ce m-a îndemnat să fiu ironic și să-i spun prostește:
– Și totuși, cu doctorul Bauerstein sunteți constant fermecătoare.
Mi-am regretat în aceeași clipă cuvintele. Chipul ei împietrise. Aveam senzația că o perdea de oțel coborâse de undeva, de sus, acoperind în faldurile-i reci femeia din fața mea. Fără o vorbă, se întoarse și începu să urce repede scările, în timp ce eu rămăsesem ca un idiot și mă uitam după ea cu gura căscată.
Am fost readus la realitate de un tărăboi înspăimântător, de jos. L-am auzit pe Poirot urlând, cerând explicații și m-am simțit ofensat să văd că toată diplomația mea fusese fără rost. Omulețul părea să fi pus stăpânire pe întreaga casă, lucru pe care, eu unul nu-l consideram deloc înțelept. N-am putut să nu regret, pentru a doua oară, că prietenul meu putea fi atât de imprudent și să-și piardă capul în momente de mare emoție. Am coborât în grabă scările. La vederea mea, Poirot se calmă brusc. L-am tras deoparte.
– Dragă prietene, am spus, e înțelept ceea ce faci? Cred că nu dorești ca să afle toată suflarea ce s-a întâmplat. După cum te comporți faci jocul criminalului.
– Așa crezi, Hastings?
– Sunt convins.
– Bine, bine, prietene, mă las în mâinile tale.
– Bun. Deși, din nefericire, e puțin cam târziu.
– Adevărat.
Arăta atât de spășit și rușinat încât mi-a părut rău, deși eram convins că dojana mea fusese dreaptă și plină de înțelepciune.
– Bine, rosti în cele din urmă, să mergem, mon ami.
– Ai terminat aici?
– Pe moment, da. Mă însoțești spre sat?
– Cu plăcere. Își luă mica servietă și ieșirăm pe ușa deschisă din salon. Cynthia Murdoch tocmai intra și Poirot se dădu la o parte s-o lase să treacă.
– Îmi permiteți, domnișoară, să vă rețin un minut?
– Da?
– Se întoarse ea, întrebătoare.
– I-ați preparat vreodată medicamentele doamnei Inglethorp?
Obrajii i se colorară ușor în timp ce răspunse cam brutal.
– Nu.
– Nici pastilele?
Culoarea obrajilor se intensifică.
– Oh, da, i-am preparat niște somnifere, o dată.
– Acestea?
Poirot îi arătă cutia goală în care fuseseră somniferele.
Fata încuviință.
– Îmi puteți spune ce erau? Sulphonal? Veronal?
– Nu, erau niște pastile cu bromură.
– Ah! Mulțumesc, Mademoiselle, la revedere.
În timp ce mergeam grăbiți, m-am uitat de mai multe ori la el. Remarcasem adesea că, atunci când era emoționat, ochii îi deveneau verzi ca ai pisicilor. Acum străluceau ca smaraldele.
– Prietene, izbucni, mi-a venit o idee, o foarte ciudată și, probabil, cumplit de imposibilă idee. Și totuși… Se potrivește.
Am ridicat din umeri. În sinea mea mă gândeam că lui Poirot îi venea cam prea des idei din acelea fantastice. În cazul de față, adevărul era doar atât de limpede!
– Ți-ai explicat, desigur, lipsa semnăturii de pe etichetă am spus, mă mir că nu mi-â dat prin cap să mă gândesc la asta.
Poirot părea să nu fi auzit ce-i spusesem.
– S-a mai descoperit ceva, là-bas, zise, indicând cu degetul peste umăr conacul Styles. Mi-a spus-o domnul Wells pe când urcam scările.
– Ce anume?
– Căutând prin biroul din budoarul ei au găsit testamentul doamnei Inglethorp, datat înainte de căsătorie, prin care își lăsa întreaga avere lui Alfred Inglethorp. Trebuie să fi fost întocmit în timpul logodnei lor. Asta i-a surprins foarte tare pe domnul Wells… Și pe John Cavendish. Era scris pe un formular de același tip și semnat, ca martori, de doi dintre servitori,… Dar nu Dorcas.
– Domnul Inglethorp știa de el?
– El spune că nu.
– Nu văd la ce-ar ajuta descoperirea asta, am rostit, sceptic. Toate aceste testamente sunt atât de confuze. Dar, spune-mi te rog, cum ți-ai dat seama, doar după niște mâzgălituri de pe un plic vechi, că ieri după-amiază a fost întocmit testamentul?
Poirot zâmbi.
– Mon ami, ți s-a întâmplat vreodată, în timp ce scriai o scrisoare, să ai o reținere privitoare la ortografierea unui anumit cuvânt?
– De multe ori și presupun că tuturor ni s-a întâmplat.
Cartea Misterioasa afacere de la Styles poate fi achiziționată de la: