„Fochistul bătu grijuliu în ușă, auzi strigându-i-se: „Intră!”, și îi făcu semn cu mâna lui Karl să pătrundă fără teamă. Karl făcut întocmai, dar se opri undeva lângă ușă. Prin cele trei hublouri ale cabinei se zărea oceanul învălurat și, uitându-se la mișcarea aceea veselă, inima începu să-i bată puternic, de parcă de-a lungul celor cinci zile cât durase călătoria n-ar fi privit neîntrerupt oceanul. Nave mari, își încrucișau drumurile și valurile le asaltau numai cât le îngăduia greutatea. Dacă îți închideai ochii pe jumătate, clătinatul acela continuu al vapoarelor părea a fi opera propriei lor încărcături. În vârful catargelor fluturau pavilioane lungi și înguste, pe care viteza le ținea întinse, fâlfâindu-le ușor din când în când. Se auzeau salve de salut trase, probabil, de pe bordul unor nave de război. Țevile tunurilor de pe o asemenea navă ce trecea prin apropiere te orbeau prin strălucirea lor de oțel; nava aluneca lin pe linia apei, antrenată în această plutire sigură, însă ușor vibrată, pe linia orizontului. De lângă ușa unde se oprise Karl, nu se putea zări puzderia de vapoare și bărci ce intrau în port masate în spațiile dintre marile nave. În profunzime, ca pe un fundal, trona New Yorkul, care îl privea pe Karl cu sutele de mii de ferestre ale zgârie-norilor săi. Da, de aici avea o perspectivă limpede a locului.
America – Franz Kafka