Cele două extremități ale giganticului paralelogram erau ocupate, una de faimoasa masă de marmură, atât de lungă, de largă și de groasă, cum niciodată nu s-a mai văzut, spun vechile hristoave, într-un stil care i-ar fi ațâțat pofta lui Gargantua, asemenea felie de marmură pe lume; cealaltă, de capela unde Ludovic al XI-lea a pus să fie sculptat în genunchi dinaintea Fecioarei și unde a poruncit să fie așezate, fără să-i pese că lasă două firide goale în șirul statuilor lui Carol cel Mare și a Sfântului Ludovic, doi sfinți pe care îi bănuia a fi foarte bine văzuți în cer, ca regi ai Franței. Capela aceasta, încă noua, clădită abia de vreo șase ani, era toată făcută cu acel gust fermecător al arhitecturii gingașe, al sculpturii minunate, al cizelării fine și profunde, care marchează la noi sfârșitul erei gotice și se continuă spre mijlocul secolului al XVI-lea în fanteziile feerice ale Renașterii. Îndeosebi, mica fereastră în formă de roză, ajurată, scobită deasupra portalului, era o capodoperă de finețe și grație; ai fi zis că e o stea de dantelă.
În mijlocul sălii, față în față cu intrarea principală, fusese ridicată pentru solii flamanzi și pentru celelalte personaje de vază invitate la reprezentația misterului o estradă din brocart de aur, rezemată de perete și cu o intrare anume printr-o fereastră a culoarului camerei aurite.
Pe masa de marmură trebuia, după datină, să fie jucat misterul. Fusese pregătită petnru asta încă de cu zori, bogata tăblie de marmură, zgâriată de călcâiele grefierilor, avea instalată pe ea o cușcă de scândură destul de înaltă, a cărei suprafață superioară, accesibilă privirilor din întreaga sală, trebuia să servească drept scenă și al cărei interior, mascat cu tapiserii, trebuia să țină loc de vestiar pentru personajele piesei. O scară, naiv plasată în afară, trebuia să stabilească legătura între scenă și vestiar și să-și împrumute treptele verticale atât pentru intrări, cât și pentru ieșiri. Nu exista personaj, oricât de neprevăzut, și nici întâmplare scenică sau surpriză care să nu trebuiască să urce pe scara aceasta. Nevinovată și venerabilă copilărie a artei și a mecanismelor teatrale!
Patru sergenți din trupele palatului, păzitori nelipsiți ai tuturor distracțiilor poporului, atât în zilele de sărbătoare, cât și în zilele de execuție, stăteau în picioare la cele patru colțuri ale mesei de marmură.
Piesa urma să înceapă abia când marele orologiu al palatului avea să bată ultima din cele douăsprezece lovituri ale amiezii. Nici vorbă că era târziu pentru o reprezentație teatrală, însă trebuie să potrivească timpul după dorința solilor.
Mulțimea aceea numeroasă aștepta însă dis-de-dimineață. Mulți dintre preacinstiții curioși dârdâiau de la ivirea zorilor în fața scării mari a palatului; câțiva spuneau chiar că-si petrecuseră noaptea culcați de-a curmezișul ușii principale, ca să fie siguri că întră primii. Se înghesuiau din ce în ce mai rău și, ca o apă care își depășește albia, începeau să urce de-a lungul pereților, să se umfle în jurul stâlpilor, să se reverse pe antabulamente, pe cornișe, pe pervazurile ferestrelor, pe toate ieșiturile arhitecturii, pe toate reliefurile sculpturii. De aceea, îmbulzeala, nerăbdarea, plictisul certurile izbucnite din te miri ce, pentru un cot ascuțit sau pentru un pantof cu ținte, obosealaunei lungi așteptări, toate acestea începuseră să dea, cu mult înaintea orei când trebuia să sosească solii, un ton acru și amar vuietului mulțimii acesteia închise, încleștate, înghesuite, strivite, sufocate. Nu se auzeau decât vaiete și blesteme împotriva flamanzilor, a starostelui negustorilor, a cardinalului de Bourbon, a bailli-ului palatului, a doamnei Margareta de Austria, a sergenților de pază, a frigului, a zăpușelii, a vremii urâte, a episcopului Parisului, a papei nebunilor, a stâlpilor, a statuilor, a unei uși închise, a unei ferestre deschise; toate, spre marea distracție a cetelor de studenți și de slugi împrăștiate prin mulțime, care amestecau în nemulțumirea aceasta răutățile șî tachinările lor și înțepau, ca să zicem așa, cu acul proasta dispoziție generală.
Printre alții se afla și un grup de diavoli veseli care, după ce spărseseră geamul unei ferestre, se așezaseră cu îndrăzneală deasupra ei, sub acoperiș, și de acolo își aruncau pe rând privirile și batjocurile când înăuntru, când afară, spre mulțimea din sală și spre mulțimea din piață. După gesturile lor de parodie, după râsetele lor răsunătoare, după chemările ironice pe care le schimbau cu prietenii de la un capăt la altul al sălii, era ușor de ghicit că învățăceii aceștia tineri nu resimțeau deloc plictiseala și oboseala restului spectatorilor și că se pricepeau foarte bine, pentru propria lor plăcere, să scoată din ce aveau sub ochi un spectacol care îi făcea să-l aștepta răbdători pe celălalt.
Cartea Notre Dame De Paris poate fi achiziționată de la: