În dimineața următoare, Nicole își făcu drum spre labirintul de încăperi de la demisol. La capătul scării înguste o luă pe un coridor lung și deschise larg ușa bucătăriei. Își roti privirea pe pereții placați cu faianță care imita cărămida albă și pe un șir de ouă strălucitoare din cupru, care atârnau de o bară de fier în centrul încăperii. Noile jaluzele-rulou de culoare verde dădeau bucătăriei un aer interesant, iar cele patru arcade, mirosind a vopsea proaspătă împărțeau camera în secțiuni.
Lisa se așezase deja, confortabil, în fotoliul ei, chiar lângă ușa serei, de unde putea să-și privească prețioasele straturi cu legume. De la nașterea lui Nicole, Lisa era neschimbată. Arăta exact cum te-ai fi așteptat să arate o bucătăreasă: grăsuță. Aflată pe la patruzeci de ani, cu păru-i rebel și încărunțit strâns într-un coc și cu mâinile înroșite de la spălatul vaselor, își sprijinea ambele picioare pe un taburet. Scotoci prin buzunarul șorțului după prima ei țigară din acea zi. O femeie alea cărei singure griji erau iepurii, șopârlele sau păsările și să se asigure că fructele de longan sunt cumpărate în luna iulie, numai bune pentru a fi puse la conservat…
– Poți să-ți iei singură cafeaua?
Nicole aprobă din cap, își turnă cafea într-o cană mare, apoi se trânti pe un scaun din fața bucătăresei.
– Am nevoie musai.
– Mahmureală?
– Așa cred.
– Te-am văzut aseară cu un bărbat interesant.
– Care dintre ei?
Nicole încerca să-și mascheze zâmbetul, dar știa că nu poate ascunde nimic de Lisa.
– Să înțeleg că-l placi?
Nicole începu să râdă.
– M-am simțit extraordinar. Probabil că sunt prostuță, dar m-am simțit ca și cum tocmai aș fi întâlnit persoana care ar putea să-mi schimbe întreaga viață.
Lisa zâmbi.
– E foarte arătos. Mă bucur pentru tine cherie. Ai dansat?
– Nu cu el. N-a stat prea mult timp.
Dar Nicole nu putea să transmită cum se cuvine senzația că era schimbată, ca și cum golul pe care-l simțise până atunci ar fi dispărut. Scurta întâlnire cu Mark i se strecurase în suflet și nu se putea abține să nu se gândească la faptul că asta însemna începutul a ceva foarte special.
– Cu ce se ocupă?
– Nu l-am întrebat. Îi zâmbi Lisei și se ridică în picioare. E american.
– Prieten cu Sylvie?
Se auzi un zgomot de pe coridor, venind din încăperea cameristei și Nicole se strâmbă.
– Deci Bettine e aici?
Lisa aprobă din cap. Deși lucrau împreună de ani întregi, Bettine și Lisa erau foate diferite. În timp ce Lisa era plinuță și rotundă, Bettine era țeapănă și subțire ca o greblă. Dormitorul intim al Lisei și micul ei loc de odihnă din bucătărie erau o sursă permanentă de vrajbă între cele două femei; camerista locuia în dependințe. Spălătoria de vase și cea de rufe erau domeniul lui Pauline, menajera, și mai era o cameră pentru prepararea mâncării, unde lucra o slujnică pe care Lisa o chema doar când avea nevoie de ajutor suplimentar.
Nicole deschise ușa serei și, adulmecând aerul de mai îmbibat cu mirosul de pământ reavăn, auzi venind din spatele casei scârțâitul tot mai puternic al unei ricșe. Își înfășură halatul de mătase în jurul trupului, aruncă o privire spre cei câțiva curmali japonezi care își etalau culoarea galbenă pe iarbă – și care marcau locurile în care Sylvie îngropase animalele preferate care muriseră – și o zări pe Yvette, fata brutarului, coborând de pe șa, cu panglicile codițelor ei negre fluturând în bătaia brizei.
Aroma brioșelor proaspăt scoase din cuptor se răspândi prin aer.
Nicole o chemă pe copilă și, odată ajunse în bucătărie, se cățărară pe două scaune de la masa curată din lemn de pin. Lisa așezase deja farfuriile pentru cele două cornuri cu ciocolată ale lui Nicole și pentru bucata moale de pâine albă, unsă cu unt și cu miere, care era pentru Yvette.
Deși avea doar zece ani, Yvette era cea care de obicei le livra, în fiecare sâmbătă, bunătățile de patiserie: tarte cu cremă de vanilie, pâinici care să fie mâncate cu gem și dulcețuri, brioșe pentru micul dejun, croasante și cornuri cu ciocolată. Mama ei vietnameză murise răpusă de japonezi în timpul războiului, dar Yves fusese un părinte grijuliu, care încercase să fie și mamă, și tată pentru fetița lui, de care Nicole era foarte atașată.
Nicole își trase picioarele sub ea și se uită la cățelul lui Yvette. Trophy adulmeca deja prin preajmă și, brusc, sări pe un scaun.
– Câine rău! Yvette își agită pumnul, dar prea târziu, potaia deja furase un coasant și se retrăsese sub masă să-l înfulece.
Nicole izbucni în râs.
– Dar e adorabil!
– Aș fi vrut să fiu destul de mare ca să pot veni la petrecerea ta. Ai dansat?
– Mai spre sfârșit, pentru că a fost o noapte așa frumoasă, că nimeni n-a prea avut chef să intre.
Lisa se uită la ceas. Yvette n-ar fi trebuit să ia micul dejun la ei acasă, dar devenise deja un obicei de care se bucurau toate trei.
Cartea Fiica negustorului de mătase poate fi achiziționată de la: