Istoria ne-a dezamăgit, dar nu contează.
La sfârșitul secolului, un pescar bătrân și soția lui s-au hotărât să ia câțiva chiriași, ca să câștige niște bani. Amândoi se născuseră și crescuseră în satul pescăresc Yeongdo – o insuliță de vreo opt kilometri, din apropierea orașului-port Busan. În îndelungata lor căsnicie, femeia adusese pe lume trei băieți, dar numai Hoonie, cel mai mare și totodată cel mai slab dintre copii, supraviețuise. Hoonie se născuse cu gură-de-lup și cu un picior strâmb, și totuși natura îl înzestrase cu umeri lați, cu o constituție puternică și cu un ten auriu. Își păstrase chiar și în tinerețe firea blândă și contemplativă din copilărie. Când își acoperea cu mâinile gura diformă, ceea ce făcea din obișnuință atunci când întâlnea vreun necunoscut, semăna cu tatăl lui cel chipeș, amândoi având aceiași ochi mari și surâzători. Sprâncenele negre ca smoala îi înfrumusețau fruntea lată, permanent bronzată de la munca sub cerul liber. Asemenea părinților, Hoonie nu era prea priceput la vorbă și, cum nu putea să vorbească repede, unii credeau că ceva nu era în regulă cu mintea lui, lucru total neadevărat.
În 1910, când el avea douăzeci și șapte de ani, Coreea a fost anexată Japoniei. Pescarul și soția lui, țărani chibzuiți și curajoși, au refuzat să se lase atrași de aristocrații incompetenți și de conducătorii corupți care dăduseră țara pe mâna hoților. Chiria pentru casa în care locuiau s-a mărit din nou, prin urmare cuplul a părăsit domitorul și s-a culcat într-o cămăruță de lângă bucătărie, crescându-și astfel numărul de chiriași.
Casa din lemn pe care o închiriau de mai bine de trei decenii nu era mare, de-abia măsura vreo sută cincizeci de metri pătrați. Uși glisante, din hârtie împărțeau interiorul în trei odăițe confortabile, iar pescarul însuși înlocuise acoperișul de paie, din care picura apa, cu țiglă roșietică, din lut, spre câștigul proprietarului, care locuia în bunăstare într-un conac din Busan. În cele din urmă, bucătăria a fost mutată în grădina de legume pentru a le face lor oalelor ai mari și numărului din ce în ce mai mare de mese pliante, agățate în cui de-a lungul zidului din piatră acoperită cu mortar.
La insistențele tatălui, Hoonie a învățat să citească și să scrie în coreeană și în japoneză de la învățătorul din sat, suficient cât să țină registrul de venituri și cheltuieli al pensiunii și să facă socoteli în minte, astfel încât să nu fie păcălit la piață. Când a deprins toate acestea, părinții l-au retras de la școală. În adolescență, Hoonie muncea aproape la fel de bine ca un bărbat în putere, de două ori mai mare decât el și înzestrat cu picioare zdravene. Era îndemânatic și căra greutăți mare, însă nu putea să alerge sau să se deplaseze repede. În sat se știa că el și tatăl lui nu se atingeau nici măcar de o cană de vin. Pescarul și soția lui își învățau unicul fiu supraviețuitor, schilodul cartierului, să fie isteț și harnic, neștiind cine ar puteas să aibă grijă de el după moartea lor.
Dacă un bărbat și soția lui puteau împărți una și aceeași inimă, atunci Hoonie însuși era acest organ care pulsează neîntrerupt. Își pierduseră ceilalți copii – cel mai mic fusese răpus de pojar, iar mijlociul, o pușlama, murise într-un accident stupid, lovit de coarnele unui taur. În afară de școală și de piață, cei doi bătrâni îl țineau pe Hoonie pe lângă ei și mai târziu, în tinerețe, el a fost nevoit să rămână acasă pentru a-i ajuta. Nu suportau să-l dezamăgească. Și cu toate acestea, îl iubeau suficient cât să nu-l resfețe. Țăranii știau că un copil râzgâiat face mai mult rău unei familii decât unul mort, așa că se abțineau să-i fie prea mult pe plac.
Alte familii din ținut nu erau la fel de norocoase să aibă doi părinți atât de inteligenți și, cum se întâmplă în țările prădate de dușmani sau distruse de natură, cei slabi – bătrânii, văduvele și orfanii – erau într-o situație disperată, ca întotdeauna în peninsula colonizată. Petnru fiecare gosporărie care putea hrăni o gură în plus, erau o mulțime de oameni dornici să muncească pentru un castron de orez cu orz.
În primăvara anului 1911, la două săptămâni după ce Hoonie a împlinit douăzeci și opt de ani, pețitoarea din oraș, o femeie cu obrajii îmbujorați, i-a făcut o vizită mamei lui.
Ea a condus-o în bucătărie. Trebuia să vorbească încet, deoarece în camerele din față chiriașii dormeau. Se apropia de prânz și pescarii care lucraseră de noapte își terminaseră mâncarea fierbinte, se spălaseră și se duseseră la culcare. Mama lui Hoonie i-a turnat pețitoarei o ceașcă de ceai de orz rece, văzându-și mai departe de treabă.
Cartea Pachinko poate fi achiziționată de la: