Totul a început în după-amiaza în care m-am hotărât să dau acel telefon pe care îl tot amânam de câteva săptămâni.
– Aș dori să vorbesc cu dumneavoastră despre Guille, domnul Antunez, i-am spus bărbatului care mă asculta la celălalt capăt al firului.
S-a așternut puțin liniștea și imediat el a vrut să șție mai multe, dar m-am limitat la a-l lămuri pe un tot blând, dar ferm:
– Dacă n-aveți nimic împotrivă, aș prefera să vorbim personal aici, la școală.
Am stabilit să ne vedem peste câteva zile. Când Manuel Antunez a sosit la școală, cei mici luau prânzul, iar zarva ce provenea din sala de mese de la parter se auzea de pe coridor. L-am așteptat în cancelarie. După ce ne-am strâns mâinile, l-am invitat într-un birou mai mic, rezervat discuțiilor cu părinții. Manuel Antunez este un bărbat tânăr și corpolent, trecut puțin peste treizeci de ani, cu păr negru, barbă neîngrijită, ochi închiși la culoare și puțin alungiți, brațe puternice și niște mâini mari, cu unghii pătrate. După ce ne-am așezat, a trecut direct la subiect.
– Vă ascult, a zis.
Am hotărât să fiu la fel de directă.
– Păi, să vedeți, am început, v-am chemat pentru că sunt puțin îngrijorată pentru fiul dumneavoastră.
Nu a părut mirat. În realitate, toți părinții știu că, atunci când îi chem la o întrevedere, motivul este că ceva nu merge bine și, de obicei, vin cu o atitudine între așteptare și defensivă, unii chiar cu teamă. Din câte am putut să citesc pe fișa lui Guille, Manuel Antunez este mecanic de aeronave. Pe fișă era adăugată o paranteză: „(recent în șomaj)”. Când l-am privit în ochi, mi s-au părut triști.
Înainte ca el să poată spune ceva, am preferat să vorbesc eu:
– M-am gândit că poate m-ați putea ajuta să… descifrez câteva lucruri despre Guille, am început.
A ridicat o sprânceană.
– Să descifrațî? a întrebat, luat puțin prin surprindere.
Imediat a scos un hohot de râs sec, prin care nu a reușit să-și ascundă neliniștea atât de tipică la mulți părinți când vin să mă vadă în timpul anului școlar.
– Măi să fie, a continuat, trăgându-se de barbă. Aproape că sună a poveste cu detectivi sau a serial polițist american.
Mi-am dat seama că nu se simțea în largul său și am încercat să-l ajut să se destindă.
– Vreau să spun că poate mă puteți ajuta să-l înțeleg mai bine pe Guille.
A încuviințat, coborând în același timp privirea, pentru o clipă. I-am zâmbit și asta a părut să-l liniștească, fiindcă mi-a zâmbit la rândul lui, deși timid.
În zâmbetul lui l-am văzut imediat pe cel al lui Guille. Privirea era totuși foarte diferită. În cea a lui Manuel Antunez exista un fel de tristețe pe care Guille nu o avea. Sau poate că era melancolie.
– Bine, a spus trecându-și din nou mâna pe bărbie. Sunt la dispoziția dumneavoastră.
Am tras adând aer în piept înainte de a vorbi din nou.
– Înainte de toate vreau să știți că Guille este un copil minunat și nu pune deloc probleme. Dimptrivă: atitudinea lui la ore este ireproșabilă. Nu prezintă deficit de atenție, este activ și participă, este optimist, foarte entuziast și are valori care pot însemna mult pentru grup.
Domnul Antunez a înclinat capul într-o parte și a oftat, dar nu a spus nimic. Am așteptat. În cele din urmă, a părut să reacționeze.
– Da, Guille este un copil… deosebit.
– Ați spus-o foarte bine, am zis. Acesta este cuvântul: deosebit.
Am observat că se încrunta și se încorda. Din nou, ceva din privirea lui m-a pus în alertă. Am văzut imediat că nu dădeam același înțeles cuvântului „deosebit”. Nu, între cele două înțesuri nu exista nicio legătură.
– Nu vă faceți griji, a spus cu o expresie iritată pe chip. Știu ce-mi veți spune: că este un copil foarte sensibil, că stă numai pe lângă fete și că, în loc să joace fotbal sau baschet în curte, așa cum ar fi normal, pierde vremea citind povești cu zâne și cu toate prostiile alea.
M-am încordat. Nu mi-a plăcut tonul vocii lui. Nici mesajul.
– Nu-i nevoie să-mi spuneți, a adăugat cu același ton sarcastic, ridicând o mână și arătându-mi palma. La fel ni s-a spus și la cealaltă școală. Și, de asemenea, că ceilalți copii începuseră să-l evite, asta în cazul în care nu râdea vreunul de el.
S-a uitat sfidător la mine. Apoi o umbră i-a întunecat privirea.
– E din cauza mamei lui. De mic, Guille a fost prea lipit de fusta ei și… de aici vine „deosebitul” acesta, cum spuneți dumneavoastră.
Am vrut să-l întrerup, dar nu m-a lăsat.
– Dar este ceva trecător. Acum că stă doar cu mine, am început să petrecem mai mult timp împreună și să ne împărtășim mai multe lucruri. Știți, ca de la bărbat la bărbat… Așa că, dacă vreți să-mi spuneți că Guille este… puțin ciudat, puteți să mă scutiți căci nimeni nu știe asta mai bine decât mine și am început deja să remediez situația.
Cartea Un fiu poate fi achiziționată de la: