Nu era un homar oarecare, ajuns la bătrânețe. Ci un crustaceu supradimensionat, gigantic, abia încăpând pe farfuria mea din porțelan Bone China. Vizavi, soţia unui diplomat englez zâmbea nervos, la fel de îngrijorată ca și mine cum să atace monstrul neînsufleţit. Se întâmpla în 1992, când întâlneam pentru prima oară un oligarh rus. Vladimir Gusinski şi soţia lui, Lena, invitaseră la cină câteva persoane în apartamentul lor din Moscova, nu departe de monumentul cel mare al lui Lenin din Piaţa Roșie. Ospătarii cu papioane se învârteau în jurul nostru cu amabilitate excesivă, umplându-ne mereu paharele cu Chablis premier cru.
Rusia se schimba sub ochii mei. Câteva persoane se îmbogăţeau dincolo de orice imaginație. Cu doar unul sau doi ani înainte, rolurile noastre fuseseră inversate. Deşi cel mai bun lucru oferit musafirilor mei era Heineken la doze cumpărate pe valută forte de la un magazin exclusiv pentru străini, mă ştiam invidiat – deoarece făceam parte dintr-un mic grup de expatriaţi occidentali care trăiam fără griji. Însă pe la jumătatea anilor 1990, întors la Londra, am urmărit invazia treptată a primei generaţii de ruşi noi. Unii dintre acești prieteni ai mei făceau mofturi la Gordon Ramsay, lăsând demonstrativ cea mai mare parte din mâncare în farfurie. Sau începeau să-ți vorbească despre ultimul weekend prelungit petrecut la Cap Ferrat.
Aşa am început să fiu fascinat de superbogaţii globali, de stilul lor de viaţă, dar mai ales de psihologia lor. Însă mai întâi de toate trebuie să recunoaştem că suntem obsedaţi de superbogaţi. Le invidiem şi le detestăm stilul de viaţă. Susținem că ne repugnă felul în care au transformat societatea, dar ne dăm în vânt să citim despre ei în reviste glossy şi să le urmărim ascensiunea, în clasamente.
Cum au ajuns aceşti oameni să aibă succes – dacă succes este termenul corect pentru însuşirea bruscă a averii? De ce a dat atâta fericire peste ei? Oare sunt mai inteligenţi, mai hotărâţi sau pur şi simplu mai norocoşi decât noi, ceilalți? Oare să fie generația de înstăriţi de acum diferită în vreun fel de cele de dinainte? Cei blamaţi pentru criza economică şi pentru inegalitatea crasă trăiesc în continuare în lumile lor paralele, bucurându-se din plin de bonusuri, zburând cu avioanele lor particulare pe insulele lor particulare și lăsând uneori să le scape câteva firimituri, sub titlul de filantropie. În al doilea deceniu din mileniul al treilea după Hristos considerăm că trăim într-o perioadă fără precedent în privinţa disensiunilor şi a inegalităţilor. Chiar aşa să fie? Am hotărât să fac cercetări, să scormonesc trecutul, până în urmă cu 2 000 de ani, în căutarea răspunsului.
Povestea pornește de la Roma antică și apoi Cucerirea normandă, Imperiul Malian, bancherii florentini şi marii comercianţi europeni și culminează cu oligarhiile moderne din Rusia şi din China şi cu elitele din Silicon Valley şi de pe Wall Street. Din Antichitate până astăzi, din perioadele de stabilitate până în cele de nemăsurată aroganță şi de decădere, ele au în comun mai multe decât ne dăm seama. Pentru fiecare Roman Abramovici, Bill Gates şi şeicul Mohammed există un Alfred Krupp şi un Andrew Carnegie. Superbogaţii din secolul XXI nu sunt o ciudăţenie a istoriei. Pot să le mulţumească înaintaşilor pentru lecţiile primite.
Cum se îmbogățesc oamenii? Prin mijloace cinstite şi mârşave, prin spirit întreprinzător, prin spoliere şi prin moştenire. Creează pieţe şi le manipulează. Înfrâng concurenţa sau o elimină. Câştigă sau cumpără influenţă printre liderii politici şi elitele culturale şi sociale. De mai mult de un secol încoace, în politica americană nu se ascunde această legătură; de fapt, ea este celebrată. Cu cât e mai extravagantă reuniunea de strângere de fonduri, cu atât mai obligați se simt politicienii să asiste. Un asemenea exemplu este Alfred E. Smith Memorial Dinner, o reuniune elegantă organizată la hotelul Waldorf Astoria din New York, în amintirea primului candidat catolic la președinție. Nicio persoană care aspiră la Casa Albă nu s-ar gândi să lipsească. În octombrie 2000, George W. Bush glumea doar pe jumătate, spunând: „Sunteți o mulțime impresionantă – de bogați și de foarte bogați. Unii vă numesc elite; eu vă numesc baza mea de susținere.“ Remarca are meritul de a fi cinstită și ar putea fi făcută de mulți alți lideri din toată lumea și din multe epoci.
Acești nomazi globali alcătuiesc un grup restrâns, cu foarte multe asemănări – gândesc la fel, se luptă aprig între ei la licitaţii și apoi se înfrăţesc pe iahturi. Nu le place să se compare decât între ei, ajungând de aceea adesea să fie nemulţumiţi de ceata lor, imaginându-și că nu sunt suficient de bogaţi sau de puternici. Plătesc statului taxe cât mai mici, atât cât să scape cu fața curată. Îşi oferă unul altuia certitudini, convinşi că felul cum îşi adună averea și o cheltuie în activităţi caritabile le justifică un loc în fruntea celor care iau decizii la nivel global şi deţin supremaţia morală. Lloyd Blankfein, preşedinte şi director executiv la Goldman Sachs, vorbea în numele multora din grupul lui când a rostit celebra vorbă de duh că el „face treaba lui Dumnezeu“.
Cartea Bogații poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.