Shadow stătuse trei ani la închisoare. Era suficient de solid și părea genul „Nu-te-lua-de-mine“, așa că problema sa cea mai mare era cum să-și piardă vremea. Ca urmare, făcea exerciții să se mențină în formă, învățase trucuri cu monede și se gândea mereu la cât de mult își iubea nevasta.
Cel mai bun lucru – în opinia lui Shadow, singurul lucru bun – legat de faptul că se afla în închisoare era că avea un sentiment de ușurare. Sentimentul că se prăbușise atât de jos, încât atinsese fundul. Nu-l îngrijora faptul că oamenii puteau să-i facă ceva, pentru că îi făcuseră deja. În închisoare, nu se trezea niciodată cu o senzație de frică; nu-i mai era teamă de ceea ce putea să-i aducă ziua de mâine, pentru că îi fusese deja adus de ziua de ieri.
Shadow decisese că nu conta dacă săvârșisei lucrul pentru care fusesei condamnat. Experiența îi arătase că toți cei pe care-i întâlnise în închisoare fuseseră lezați într-un fel: întotdeauna autoritățile acționaseră greșit, spuneau că ai făcut ceva, deși nu făcusei – sau nu făcusei exact așa cum spuneau ele. Important era că puseseră mâna pe tine.
Observase acest lucru încă din primele zile, când totul fusese nou pentru el, începând cu argoul și terminând cu mâncarea proastă. În ciuda mizeriei și a ororii îngrozitoare a încarcerării, se simțea ușurat.
Shadow încerca să nu vorbească prea mult. Odată, cam pe la mijlocul celui de-al doilea an, îi povestise despre teoria sa lui Low Key Lyesmith, colegul său de celulă.
Low Key, care era un șmecheraș din Minnesota, zâmbise, scoțându-și la iveală cicatricea, și zisese:
– Mda. E adevărat. E și mai bine când ești condamnat la moarte. Atunci îți amintești gluma despre tipii care și-au aruncat cizmele din picioare atunci când lațul li se strângea în jurul gâtului, pentru că prietenii lor le spuseseră întotdeauna că o să moară pe drumuri.
– Asta-i o glumă? întrebase Shadow.
– Exact. Umor macabru. De cea mai bună calitate. Bang! Ce-i mai rău s-a întâmplat. Ai câteva zile să te gândești la asta, apoi mâni căruța mai departe și petreci iar pe morminte.
– Când au spânzurat ultima oară un om în statul ăsta? întrebase Shadow.
– De unde naiba să știu? replicase Lyesmith, care-și tundea foarte scurt părul său de un blond portocaliu, încât i se vedeau liniile de pe craniu. Să-ți spun ceva. Ţara asta a început să se ducă dracului de când a încetat să spânzure oameni. Nu mai există spânzurați. Nu mai există spânzurători.
Shadow ridicase din umeri. Nu vedea nimic romantic într-o condamnare la moarte.
Ajunsese la concluzia că, dacă nu ești condamnat la moarte, atunci închisoarea era doar o îndepărtare temporară de viață. Asta din două motive. În primul rând, când ești în închisoare, îți revii treptat la viață. Există întotdeauna locuri în care poți să te strecori, chiar dacă ai fost dat la o parte. Viața merge mai departe, chiar dacă e o viață la microscop sau o viață într-o cușcă. În al doilea rând, dacă te mulțumești să stai liniștit, într-o zi vor trebui să-ți dea drumul.
La început, acest lucru păruse prea îndepărtat pentru ca Shadow să se concentreze asupra lui. Apoi, devenise o rază îndepărtată de speranță, iar el învățase să-și spună „o să treacă și asta“ când pica peste el vreun rahat din pușcărie, așa cum se întâmplă întotdeauna. Într-o zi, ușa magică avea să se deschidă, iar el avea să iasă de acolo. Așa că își însemna zilele în calendarul său cu păsările cântătoare din America de Nord, singurul calendar care se vindea în magazinul închisorii, iar soarele apunea și el nu-l vedea, iar soarele răsărea și el nu-l vedea. Învățase trucuri cu monede dintr-o carte pe care o găsise prin maculatura din biblioteca închisorii. Le exersa. Își făcea în minte liste cu ceea ce trebuia să facă atunci când avea să iasă din închisoare.
Listele lui Shadow deveneau însă tot mai scurte. După doi ani, le redusese la trei lucruri.
În primul rând, avea să facă baie. O baie adevărată, lungă, serioasă, într-o cadă cu spumă. Poate că o să citească ziarul în timpul ăsta, poate că nu. Într-o zi se gândea să facă într-un fel, în altă zi în alt fel.
În al doilea rând, avea să se șteargă bine cu prosopul, avea să-și pună un halat. Poate și papuci. Îi plăcea ideea cu papucii. Dacă ar fuma, atunci ar trebui să fumeze pipă, dar el nu fuma. Apoi, avea să-și ia nevasta în brațe („Cățelușule“, avea să țipe ea, cu groază prefăcută și cu încântare adevărată, „ce faci?“) Avea s-o ducă în dormitor și să închidă ușa. O să comande o pizza, dacă avea să li se facă foame…
În al treilea rând, după ce el și Laura vor fi ieșit din dormitor – probabil peste vreo două zile –, avea să stea cuminte și să se ferească de necazuri tot restul vieții.
– Şi atunci o să fii fericit? îl întrebase Low Key Lyesmith; în ziua aceea cei doi lucrau în atelierul închisorii, asamblând dispozitive pentru hrănit păsările, o treabă mult mai interesantă decât ștanțarea numerelor pentru mașini.
– Să nu spui despre nimeni că e fericit până nu a murit, răspunsese Shadow.
– Herodot, zisese Low Key. Te-ai apucat de învățat!
– Cine dracu’ e Herodot? întrebase Iceman, punând la un loc părțile unui dispozitiv și întinzându-i-le lui Shadow, care le prindea strâns în șuruburi.
– Un grec mort, îi zisese Shadow.
– Ultima mea prietenă era grecoaică, spusese Iceman. Familia ei mânca tot felul de rahaturi. N-o să mă credeți, dacă vă spun. De exemplu, orez înfășurat în frunze. Rahaturi de felul ăsta.
Cartea Zei americani poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,1 rating based on 959.093 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786068673288
Goodreads: 32670786
Author(s):Publisher: Paladin
Published: 11//2014
Captivant încă de la primele pagini prin calităţile sale stilistice – care i-au asigurat deja un loc pe rafturile de literatură clasică –, romanul lui Neil Gaiman ne poartă într-o călătorie iniţiatică de-a lungul şi de-a latul Americii, acolo unde zeii tuturor mitologiilor se regăsesc sub aparenţa oamenilor obişnuiţi şi se amestecă în existenţa acestora.
La fel ca într-o epopee greacă, Neil Gaiman evocă dragostea şi sacrificiul de sine, prietenia statornică şi războiul – un război între vechii zei şi noii zei, cei ai cărţilor de credit şi ai autostrăzilor, ai internetului şi ai telefonului, ai radioului şi ai televiziunii.
Fragmentul zilei – 19 august 2019: Zei americani – Neil Gaiman