Zilele de Omer au trecut și nu am primit nicio veste. Auzeam tot felul de zvonuri despre vase capturate de pirați în Marea Tireniană, despre legenda Corsarului din Genova, care se desfăta tăind urechile victimelor și apoi punându-și croitorul să i le coasă la cingătoare. Unii evrei care încercau să părăsească Spania fuseseră bătuți de slujitorii regali mult prea zeloși, mai cu seamă cei care le datorau bani. Alții își găsiseră sfârșitul în munți, unde sătenii refuzau să le dea adăpost și hrană. Am auzit despre sinagogi transformate în magazii și despre fermieri care își pășteau porcii în cimitirele noastre.
Totuși, așa cum îmi repeta și mama neîncetat, nu existau mărturii. Găsise cineva vreun porc în cimitirul nostru de la poalele Muntelui Palomarejos? Văzusem eu vreodată în sinagogă baloți de pânză sau butoaie cu heringi sărați? Cine la zărit măcar odată pe Corsarul din Genova? Cine a văzut trupuri zdrobite sau oase înghețate în trecătorile din munți? Nimeni, bineînțeles. Pentru că nu era nimic de văzut. Regele și regina declaraseră amnistie până la sfârșitul lui Omer, așa că până atunci, evreii din Spania erau în siguranță, ca întotdeauna, iar tata și băieții probabil că de-acum ajunseseră la Roma și ne pregăteau un nou cămin, cu pereți acoperiți de tapiserii mai strălucitoare și cu o fântână mult mai mare în curte.
Casa noastră părea goală și tăcută, mai ales noaptea când, întinsă în pat, ascultam greierii și pașii moi ai mamei, care se plimba pe coridoare în așteptarea chemării tatei, dorindu-și să vină, temându-se poate de întrevederi cu fantome când trecea prin locurile unde obișnuiau să se joace fiii ei; grajdurile cailor lor preferați, încăperea lungă unde dormeau toți, care încă mia mirosea vag a sudoare de bărbat tânăr și a pârț. Apoi, într-o după-amiază târzie, când eram încă amețită după siestă, mama mi-a spus să mă ridic și să mă îmbrac cu cât mai multe haine, fără să țin seama de zăpușeala de afară. Când m-am oprit la mantia cea bună, de iarnă, mama însăși m-a înfășurat în ea și mi-a strâns catarama de sub bărbie. Am mers la grajdurile din spatele casei, unde, uimită, am privit-o pe mama înșeuând un cal, cu degetele mișcându-se iute și sigur printre catarame și chingi. Habar n-aveam că era în stare de așa ceva. A aruncat o pereche de desagi pe spatele animalului, apoi m-a ridicat și pe mine și l-a condus pe poarta din față, unde s-a oprit o clipă să ia mezuzah de pe tocul ușii. A învelit-o împreună cheia casei în ketubalr și a pus pachetul într-unul dintre desagi.
Începuse să se însereze și, cum băieții care purtau torțele încetaseră de mult să mai aprindă felinarele din cartierul nostru, toți cei care ni se alăturau în timp ce călăream spre porțile orașului păreau frânturi de umbră, desprinse din asfințitul care se întuneca, mergând călare sau pe jos alături de noi, cu tropăit de copite, zgomot de pași înăbușiți și suflare măsurată la ceasul acela straniu, rău prevestitor, când totul se schimbă. Clădirile parc-ar fi fost niște vise, plăcile de mozaic scânteiau ici-colo și ornamente de uși din alamă pluteau într-o mare de întuneric. Uneori se ivea limpede câte un chip, îndeajuns cât să recunosc oameni pe care îi cunoșteam, apoi dispăreau din nou, fără să-mi dau seama dacă-i văd aievea sau doar în vis. Mai ales când mi-a zâmbit Rahela Abravanel, neîndoios că a fost doar un vis.
Odată ieșit din cartierul evreiesc, grupul nostru s-a strâns într-un pâlc, bărbații formând un șir ocrotitor în jurul femeilor și al copiilor. Auzisem de evrei bătuți cu pietre pe stradă, îmbrânciți în grămezi de bălegar sau alegându-se cu o oală de noapte care li se golea în cap. Mama și prietenele ei vorbeau în șoaptă cu o evreică silită să îndure înjosiri, ceva cu un porc, deși, oricât mi-am ciulit urechile, n-am aflat niciodată despre ce anume era vorba. Totuși, pe noi nu ne băgau în seamă, cu toate că mi se părea că ne urmăresc niște ochi prin crăpăturile obloanelor, foștii vecini fiind prea rușinoși să ne privească fățiș, în timp ce socoteau cât valorează casele noastre părăsite, viile, obiectele din metal și prăvăliile.
Mai degrabă o simțeam decât o auzeam pe mama vorbind din când în când, glasul vibrându-i prin trupul meu lipit de al ei, de formele moi ale sânilor și de pântecele care-mi era reazem.
– Să mă ierte Cel Milostiv, îi zicea ea cuiva care mergea lângă noi, dar n-ar fi trebuit să-l ascult niciodată pe Haim.
A făcut o pauză, probabil uitându-se să vadă dacă adormisem. Am rămas tot nemișcată, ținând ochii închiși, așa că a continuat:
– Dacă a trebuit să moară, cel puțin aș fi fost alături de ei.
– Hai, Leah! Și fiica ta? Ea ce-ar fi făcut? a replicat o voce din întuneric.
Abia dacă îndrăzneam să respir. Să moară? Oare mama primise? Ăsta să fi fost motivul plecării noastre în grabă? Muriseră toți sau doar unii dintre ei? Te rog, Doamne, dacă vreunul din frații mei a murit, să fie Micul Haim, să nu mai trebuiască să îi îndur chinurile Cum muriseră? Unde? Ce ni se va întâmpla acum? Mă sufocam sub o ploaie de întrebări care curgeau ca nisipul printr-o pâlnie.
Cartea Borgia, păcatele familiei poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,4 rating based on 8 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067589796
ISBN-13: 9786067589795
Goodreads: 61193975
Author(s):Publisher:
Published: //