„„O epocă destul de fericită! voi mărturisi prin personajul Agatei (romanul Gențiane). Eram înconjurată de oameni care mă admirau, mă doreau, mă iubeau. Eram cochetă, frivolă, atât cât îi stă bine unei femei, atât cât e necesar ca să se simtă bine. Cu câtă inconștiență te-am lăsat să intri în viața mea! Am îndepărtat, am lovit fără milă tot ce mă mai lega, tot ce-ți stătea în cale. După cât de egoistă am fost, după cât de nepăsătoare de anumite dureri, pe care le dezlănțuise schimbarea mea, înțeleg azi cât de fericită eram pe atunci. Multă vreme nu te-am iubit… Iubeam elanul tău, gelozia ta, dorințele și grijile tale adunate în jurul meu, nevoia ta de a mă vedea mereu. Tot ce spuneai avea un sunet nou, era original fiindcă gândeai altfel decât tot ce auzisem înainte. Iubeam capacitatea ta de a fi pasionat, preocupat de mine.”
Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrățișeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie și să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotițele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, nu al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur și ușor ironic. Sigur și puțin trist. Ca un om în fața unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar știe bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere și furie în privirea lui. E și ceva îmbietor și bun. Va pleca din fața vitrinei cu o ușoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cât vitrina. Dar pentru mine pământul s-a micșorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea toată e el.”
Pe firul de păianjen al memoriei – Cella Serghi