Stăteam pe ultimul rând și urmăream căsătoria cu un alt bărbat a singurei femei pe care aș fi putut-o iubi vreodată.
Natalie purta alb, desigur, și arăta splendid, mai necruțătoare ca niciodată. Întotdeauna frumusețea ei avusese o anumită fragilitate și o forță tăcută, și așa cum stătea acolo, Natalie părea eterică, aproape din altă lume.
Își mușcă buza de jos. Îmi veniră în minte diminețile acelea leneșe în care făceam dragoste, iar ea își trăgea repede pe ea cămașa mea albastră și mergeam la parter. Stăteam la masa din colț și citeam ziarul și, la un moment dat, își scotea blocnotesul și începea să schițeze. Când mă desena pe mine, obișnuia să-și muște buza de jos exact așa.
Două mâini mi-au pătruns în piept, mi-au prins inima fragilă din ambele părți și mi-au rupt-o în două.
Ce-am ajuns?
Credeți în dragostea la prima vedere? Nici eu. Cred totuși în atracția primordială, mai mult decât fizică, la prima vedere. Cred că uneori – o dată, poate de două ori în viață – ești atras de cineva atât de profund, atât de instinctiv, atât de fulgerător – o atracție mai mult decât magnetică. Așa s-a întâmplat în cazul lui Natalie. Uneori e doar atât. Uneori crește și se încinge și se transformă într-un infern grandios despre care știi că e real și pentru totdeauna.
Iar uneori te înșeli și confunzi prima situație cu a doua.
Îmi închipuisem cu naivitate că vom fi împreună pentru totdeauna. Eu, care nu am crezut niciodată în fidelitate și am făcut tot posibilul să scap de această încătușare, am știut imediat – în fine, într-o săptămână – că ea este femeia alături de care aveam să mă trezesc în fiecare zi. Ea este femeia pe care aș fi protejat-o cu prețul vieții. Ea este femeia – da, știu cât de siropos sună – fără de care nu aș fi putut face nimic, care ar fi transformat și cel mai banal lucru în ceva măreț.
Să-ți vină să verși, nu?
Un preot cu o țeastă proaspăt rasă vorbea, dar vuietul sângelui din urechi mă împiedica să-i înțeleg cuvintele. Mă holbam la Natalie. Voiam să fie fericită. Nu erau doar vorbe goale, minciunile pe care ni le spunem adesea pentru că, în realitate, dacă iubita nu ne dorește, vrem să fie nefericită, nu-i așa? În cazul meu, chiar eram sincer. Dacă aș crede cu adevărat că Natalie ar fi mai fericită fără mine, atunci i-aș fi dat drumul, oricât de dureros ar fi. Dar nu credeam că va fi mai fericită, în ciuda a tot ce spusese și făcuse. Sau poate e doar altă autojustificare, o altă minciună pe care ne-o spunem.
Natalie nu mi-a aruncat nici măcar o privire, dar am văzut o încordare în jurul gurii ei. Știa că sunt în încăpere. Era cu ochii la viitorul ei soț. Numele lui, am aflat recent, era Todd. Urăsc numele Todd. Todd. Probabil i se spunea Toddy, Todd-Man sau Toddster.
Todd avea părul prea lung și își etala barba aceea țepoasă, nerasă de patru zile, pe care unii o găsesc șic, iar alții, ca mine, cred că cere un pumn. Ochii lui se plimbau lin și infatuat peste oaspeți până când s-au agățat de mine. Au poposit asupra mea o secundă, cântărindu-mă, după care au decis că nu meritam efortul.
De ce s-a întors Natalie la el?
Sora lui Natalie, Julie, era domnișoară de onoare. Stătea pe podium cu un buchet în fiecare mână zâmbind incert, mecanic. Nu ne întâlniserăm niciodată, dar am văzut poze și le-am auzit vorbind la telefon. Și Julie părea uluită de această evoluție. Am încercat să-i întâlnesc ochii, dar arbora privirea aceea ațintită în gol a soldatului de pe front.
M-am uitat din nou la fața lui Natalie și am simțit că mici bombe îmi explodează în piept. Dintr-odată, bum, bum, bum. Fir-ar să fie, n-a fost o idee bună. Când cavelerul de onoare a adus verighetele, plămânii mei au început să cedeze. Nu mai puteam să respir.
Destul.
Am venit aici să văd cu ochii mei, presupun. Învățasem din experiență că am nevoie de așa ceva. Acum cinci luni, îmi pierdusem tatăl în urma unui accident de cord major. Nu avusese niciodată probleme cu inima și era, după toate aparențele, într-o formă bună. Mi-am amintit cum am stat în salonul acela de așteptare, am fost chemat în biroul directorului, mi s-a dat vestea îngrozitoare – și apoi am fost întrebat, atât acolo, cât și la casa mortuară, dacă vreau să-i văd trupul. Am refuzat. M-am gândit că nu vreau să-l păstrez în minte zăcând pe targă sau în sicriu. Voiam să mi-l amintesc așa cum era în viață.
Cartea Șase ani poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,8 rating based on 90.593 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9789734729630
Goodreads: 52189996
Author(s):Publisher: Paralela 45
Published: //2019
Neputincios, Jake asista la nunta lui Natalie, femeia pe care o iubeste. Idila lor s-a incheiat, iar ea l-a facut sa promita ca n-are s-o mai caute vreodata. Jack se tine de cuvant timp de sase ani, pana in momentul in care da peste necrologul lui Todd Sanderson, sotul femeii iubite. Cel putin asa pare ca ar sta lucrurile. Dar la inmormantare vaduva se dovedeste a fi o necunoscuta. Atunci, unde e Natalie? De ce l-ar fi mintit? Hotarat sa o gaseasca, Jake cade prada unei intrigi ucigase. Si descopera ca in dragoste exista uneori adevaruri care ucid.
Harlan Coben le ofera si de aceasta data cititorilor o capodopera a thrillerului modern, explorand ingenios adancimile si pasiunea iubirii pierdute, dar si secretele si minciunile din adancul acesteia.
Maiestria lui Coben ne vrajeste in asa fel incat nu vedem nicio clipa ceea ce sta tot timpul sub ochii nostri. - Washington Post
Orice carte noua scrisa de Coben e un motiv de sarbatoare, dar o carte atat de buna ca Sase ani e un motiv de jubilare. - Huffington Post
Fragment din cartea "Sase ani" de Harlan Coben
"Asadar, poate ca nu ma urmarea.
Eram la aproximativ 10 minute departare de Lanford, cand mi-a sunat telefonul mobil. Imi setasem telefonul pentru a se conecta la sistemul Bluetooth a1 masinii - ceva ce am inteles dupa mult prea mult timp asa ca am vazut pe ecranul radioului ca era Shanta Newlin. Promisese sa ma caute pana la sfarsitul zilei in legatura cu adresa lui Natalie. Am raspuns la apel apasand pe un buton de pe volan.
- Sunt Shanta, spuse ea.
- Da, stiu. Am activata chestia aia cu identificarea apelantului.
- Si eu care credeam ca anii petrecuti la FBI ma fac speciala, raspunse ea. Unde esti?
- Vin inapoi spre Lanford cu masina.
- Inapoi de unde?
- E o poveste lunga, spusei eu. I-ai gasit adresa?
- De asta am sunat, replica Shanta.
Auzeam ceva in fundal - poate o voce de barbat.
- Inca nu am gasit-o.
- O! am spus, pentru ca ce altceva as fi putut spune la asta. E vreo problema?
- Am nevoie sa ma lasi pana dimineata, da?
- Sigur, ii spusei.
Apoi din nou:
- E vreo problema?
A urmat o pauza putin cam prea lunga.
- Doar lasa-ma pana dimineata.
Apoi a inchis.
Ce naiba?
Nu mi-a placut tonul. Nu mi-a placut faptul ca o femeie cu o puzderie de contacte la FBI avea nevoie sa o las pana dimineata pentru a gasi adresa unei femei oarecare. Mi-a tarait telefonul, semnaland ca primesc un nou e-mail. L-am ignorat. Nu sunt un moralist sau ceva de genul acesta, dar niciodata nu scriu SMS-uri sau e-mailuri cand conduc. Cu doi ani in urma un student de la Lanford a suferit rani grave pentru ca a scris SMS-uri in timp ce conducea. Tanara de optsprezece ani de pe scaunul pasagerului, o boboaca de la cursul meu despre statul de drept, a murit in accident."
Fragmentul zilei – 29 noiembrie 2019: Șase ani – Harlan Coben