Zboară.
Oare așa mi‐l voi aduce aminte? Privindu‐l cum zace înfrânt, răpus de singurul lucru pe care nu l‐a putut zădărnici, îmi dau seama că acum va trebui să‐mi aleg amintirile cu grijă. Sunt pur și simplu prea multe. Articole îngălbenite de ziar, medalii și trofee de nu mai știu ce să fac cu ele; scrisori personale de la președinți, regi, dictatori. Cărți, filme, piese de teatru despre el și realizările lui; școli și instituții ce‐i poartă cu mândrie numele.
Fotografii pătate de lacrimi ale unui copil cu zulufi bălai, ochi albaștri și gropiță adâncă în bărbie. Dosite în poșeta mea, copiile neclare ale unor scrisori către alte femei.
Mă foiesc pe scaunul meu, încercând să nu‐l deranjez; vreau să‐l las să doarmă, să se refacă, pentru toate câte am să i le zic mai târziu, și ni se termină timpul. Simt până‐n măduva oaselor acest reflux al mareei noastre, dar n‐am ce‐i face și nu mă mai mulțumesc doar să mă uit, să mă uit la el cum fuge de lângă mine, cum mă lasă singură, fără să știu, neștiind vreodată. Cu mâinile încleștate, cu maxilarul atât de țeapăn că îmi provoacă durere, mă aplec în față ca și cum aș putea porunci avionului să zboare mai repede.
O stewardesă aruncă un ochi peste draperia care ne izolează de restul pasagerilor.
– V‐aș putea ajuta în vreun fel?
Dau din cap că nu, iar ea se retrage după o privire îngrijorată, adoratoare, spre figura descărnată care horcăie, cu pleoapele zbătându‐se, de parcă el tot caută, tot mai veghează, până și‐n somnul indus de sedative. Și, la cum îl știu, probabil asta face.
Iarăși întrebările fără răspuns, atât de multe, că nu mi le pot aduna în nici o ordine, în nici o listă, of, afurisitele alea de liste meticuloase ale lui! Acum, că în sfârșit am și eu nevoie de una, nici măcar nu pot alege cu ce întrebare să încep. Atât de multe cer răspunsuri. De ce ele? De ce toate? Le‐a iubit? Pe mine m‐a iubit vreodată?
Eu l‐am iubit mereu? Odată l‐am părăsit, demult. Tare demult, dar țin încă minte culoarea geamantanului pe care‐l căram, pantofii pe care‐i purtam când am ieșit pe ușă. Aceeași pereche de pantofi pe care‐i purtam la întoarcere. O fi bănuit vreodată că era cât pe ce să mă piardă atunci? Oare de asta ne‐a trădat pe toți?
L‐aș zgâlțâi să se trezească, să‐l fac să‐mi spună, dar nu pot, nu încă. Așa că mă silesc să mă concentrez asupra singurei întrebări la care numai eu voi fi în stare să răspund. Pe celelalte le voi lăsa pe mai târziu. După ce aterizăm; după ce copiii noștri vor fi spus tot ce au simțit nevoia să spună.
După ce voi rămâne numai eu cu el.
Luând o gură de apă călâie, mă uit pe geam și cumpănesc, încă o dată, cum să mi‐l amintesc pe acest bărbat, care n‐a fost niciodată un simplu bărbat, cu atât mai puțin pentru mine. Acum ne aflăm deasupra norilor, despicând văzduhul spre vest, de‐a curmezișul continentului.
„Zburând.“
Fotografiile și jurnalele de actualități îl surprind veșnic făcând vioi cu mâna din carlingă, deșirat și bronzat, în combinezonul de zbor prea mare, cu părul arămiu tuns foarte scurt, cu breton pătrățos băiețesc pe frunte, cu ceafa rasă. Ori rezemându‐se nonșalant de avionul lui – avionul, cel despre care vorbea mereu atât de reverențios, încât știam că era parte din el într‐un fel cum, s‐a dovedit, eu n‐aveam să fiu vreodată. Monoplanul acela cu un singur motor, Spirit of St. Louis.
Chiar și acum mă gândesc la zbor ca la un refugiu; planând cu păsările pe curenți, împresurat de cerul ca o imensă cate- drală tăcută. Și, cu toate că altceva știu – uneori îmi țiuie în urechi amintirea huruitului primelor motoare –, mi‐l imaginez traversând oceanul în tăcere, un tinerel, cu mâna pe manșa de control și piciorul pe palonier, singur cu gândurile lui; pentru cea dintâi și singură oară în viață, neapăsat de așteptări. Neapăsat de povara de a fi la înălțimea legendei care‐l așteaptă peste vreo douăzeci de ceasuri pe un aerodrom rudimentar de la marginea Parisului.
Iar dacă în cele din urmă aleg să mi‐l amintesc așa, oare îi voi vedea chipul? Sau voi sta așezată în spatele lui, ca de atâtea ori, astfel încât nu‐i voi vedea decât firele blond‐roșiatice la care briciul n‐a ajuns ca lumea, cu gâtul alungit în față ca un stâlp, încordat de concentrare? Îi voi recunoaște umerii, lați și tensionați sub combinezonul larg de pilot?
În acest caz n‐ar zbura el; ci noi. Într‐un fel sau altul, m‐aș afla și eu în minuscula carlingă din Spirit of St. Louis, o muscă pe umărul istoriei.
Nu. Cobor brusc oblonul, ca să nu mai văd norii dedesubt. Nu. Se va avânta singur peste ocean acea primă oară, ca în cărțile de istorie, va fi tânăr și copilăros, iar singurul lui pasager va fi întreg viitorul său, inimaginabil, nepătat.
În ciuda durerii, amărăciunii, trădării – a lui și a mea, a amândurora –, mă rog la Dumnezeul copilăriei mele să mi‐l amintesc așa, în cele din urmă. O figură intensă, dar plină de speranță, dăltuită atât de fin, încât aproape face parte din mașinăria avionului, mânându‐l peste ocean cu niște sendvișuri, un termos de cafea și o trufie neîntemeiată. Ochii lui albaștri vor scânteia asemenea soarelui peste oceanul atât de aproape de fereastra carlingii, că mai‐mai l‐ar putea atinge. Totul i se va așterne dinainte, inclusiv – îndeosebi – eu.
Numai că deocamdată nu o va ști. Astfel va pluti spre noi toți, atât de inocent, încât e încă în stare să‐mi înrobească și să‐mi frângă inima.
Cartea Soția aviatorului poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,9 rating based on 74.950 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067795876
ISBN-13: 9786067795875
Goodreads: 48894741
Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 11//2019
„Melanie Benjamin ne oferă un nou roman istoric de excepție, inspirat din viața unei femei extraordinare. Ficțiune biografică de cel mai înalt nivel.“ – Booklist
Când îl întâlnește pe faimosul Charles Lindbergh la o recepție de Crăciun dată de tatăl ei, ambasador al Statelor Unite în Mexic, Anne Morrow, studentă în ultimul an la un prestigios colegiu pentru fetele din lumea bună, nu bănuiește că viața i se va schimba spectaculos. Obișnuită să fie eclipsată de sora ei, Anne aproape că îl refuză pe tânărul aviator care îi propune să zboare împreună a doua zi în zori. Mica escapadă se dovedește începutul unei mari aventuri, aventura unei vieți trăite la limită, presărată cu uluitoare expediții și recorduri, dar marcată de o tragedie inimaginabilă care va lăsa cicatrici de neșters.
Fragmentul zilei – 16 decembrie 2019: Soția aviatorului – Melanie Benjamin