Departe de poalele munților se înălța pădurea deasă. De acolo pornea o prelungire care cobora tocmai până în apropiere de Fürstenberg, capitala ducatului Nordland. O îngrădire croită în adâncul acestei păduri delimita o rezervație cu aspect sălbatic, unde nimănui, în afara pădurarilor de prin acele locuri, nu-i era îngăduit să pătrundă. Cu toate acestea, într-o dimineață, în rezervație puteau fi văzuți niște bărbați ale căror veșminte arătau de la o primă ochire că nu erau nici pădurari și nici măcar dintre cei care ar fi avut permisiunea de a pătrunde în acel loc.
Între doi stejari bătrâni care să tot fi avut cam două mii de ani și care-și trimiteau ramurile vânjoase și noduroase până hăt-departe în tării, se afla o căruță împovărată de ani. Mârțoaga care o trăsese până acolo păștea în iarba înaltă, ale cărei lujere pline de sevă se ițeau printre mușchii și buruienile de tot felul. Lângă trunchiul unui copac văpaia un foc unde se frigea la proțap o spată de căprioară. Un flăcăiaș care de-abia părea să aibă zece anișori învârtea vânatul cu un aer expert și vizibil încântat. Era îmbrăcat numai până la brâu, de altminteri, ca și ceilalți care stăteau tolăniți în jurul focului, privind cum se rumenea friptura îmbietoare. Cu toții aveau inconfundabilele trăsături de țigani și, în ciuda înfățișării lor modeste, nu păreau a face parte din tagma acelor hoarde rătăcitoare a căror adevărată și bănoasă îndeletnicire erau tâlhăria și furtișagul.
În căruță stătea, înfofolită în pături căptușite cu puf un lux neobișnuit pentru o ceată de țigani mereu pe drumuri o femeie care părea extraordinar de bătrână; fără doar și poate că era chiar vaidzina. Bătrâna acum îl căuta din ochi pe băiat, acum cerceta din priviri spata de căprioară, scoțând din pipa ei vălătuci de fum al căror miros provenea de la ierburi care pe un cunoscător i-ar fi minunat până peste poate.
În liniștea care domnea primprejur răzbăteau zgomote îndepărtate, care aduceau cu niște glasuri înfundate, ascunse prin tufișuri. Vocile veneau de la două persoane care discutau retrase la câteva sute de pași de căruță, ținându-se departe de ceilalți.
Una din ele era o fată. Să tot fi avut vreo șaptesprezece ani și era de o frumusețe desăvârșită în toate cele. Stătea culcată pe covorul de mușchi într-o atitudine pe jumătate nepăsătoare, pe jumătate mândră. Veșmintele ei întreceau cu mult pe cele ale celorlalți în frumusețe și îi acopereau tot trupul, se vedea bine că se înveșmântase cu mare grijă.
În fața ei se afla un tânăr. Se sprijinea cu spatele de un copac și stătea cu brațele încrucișate pe piept. Oamenii care se complac din instinct într-o asemenea postură fac dovada unui caracter foarte puternic. Era înalt și prin aceasta impresiona întotdeauna pe cei din jur, fiind mereu obligat să adopte o ținută cât mai impunătoare, îmbrăcămintea sărăcăcioasă nu reușea să umilească trupul lui puternic și foarte bine clădit. Un observator atent s-ar fi minunat, probabil, de culoarea pielii tânărului. Nu avea chipul nici alb, ca al caucazienilor, dar nici oacheș, ca al țiganilor. Mai degrabă s-ar putea spune că era cenușiu; acel cenușiu amestecat cu brun pe care-l dă bătaia vântului și a soarelui. Purta pantaloni scurți și largi, care cu siguranță că fuseseră croiți pe măsurile altui trup; de sub tunica mult prea strâmtă și foarte zdrențuită se ițea o cămașă ponosită. Pe cap avea un chipiu fără cozoroc. Era în picioarele goale, iar din mânecile tunicii îi ieșeau la iveală brațele musculoase tot goale. Printr-o gaură din mâneca tunicii se putea vedea un semn ciudat era un tatuaj în roșu și negru care înfățișa un blazon ale cărui trăsături erau atât de întinse și de șterse, încât abia se mai putea desluși ceva din el. Părea că tatuajul și-l făcuse cu mulți, mulți ani în urmă. Tânărul avea părul negru ca pana corbului dar dacă te uitai mai îndeaproape la el, puteai sa vezi că la rădăcini avea o culoare mai deschisă, iar pielea din creștet era alb-străvezie, cum o au de obicei blonzii. Pe chip purta întipărit un aer fără doar și poate nordic. Fruntea neobișnuit de înaltă, ochii cenușii luminoși nu arătau a fi de sorginte indiană sau egipteană. Așa se făcea că tânărul, îmbrăcat cum era în hainele acelea, lăsa o impresie stranie, întărită și de stăpânirea de sine și siguranța cu care se mișca și vorbea. Se deosebea întru totul de acele ființe fără astâmpăr și vivace care erau țiganii.
În ciuda liniștii pe care o afișa, părea a fi într-o stare de mare tulburare. Chipul îi strălucea, iar privirile îi scăpărau. Ochii îi erau ațintiți în depărtări, unde părea că vede ceva inaccesibil muritorilor de rând.
Tânăra țingara strigă pe un ton plin de aprobare, chipul trădându-i o mare uimire:
– Katombo, tu ai fost dăruit cu un spirit mai mare și mai puternic decât darul ghicitului. Pot să-ți mai dau încă o însărcinare?
– Sigur, Lilga! răspunse tânărul.
– Știi unde își are locuința Bhovania, regina țiganilor?
– Pe insula Nossidambo, pe care poporul creștin a botezat-o Madagascar.
– Așa e! Tocmai sus în Munții Ambohitseme este tronul ei. În timpul zilei doarme jos, departe de poalele Munților Befour, pentru a-și face apariția abia pe înserate. Poți oare să-ți închipui cum arată? În serile liniștite chipul ei strălucește în lumina stelelor; cu un surâs drăgăstos își îmbăiază picioarele sale de alabastru în valurile învolburate ale mării, până apar zorile, de sărutul cărora fuge înspre apus. Poți să-mi descrii toate astea pe limba poeților?
Tânărul dădu aprobator din cap.
Cartea Secretul țigăncii poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 19 decembrie 2019: Secretul țigăncii – Karl May