Polițiștii sunt primii pe care-i observi în Spania, luându-le-o astfel înainte oamenilor, străzilor și peisajului – Guardia Civil, cu chipiele lor circulare, lucioase, parc-ar fi de lemn, având borurile turtite la spate, chipie care sunt destul de reale, de vreme ce se poartă și se văd însă le lipsește o realitate reală, spre deosebire de pistoalele semiautomate, pe care le poartă fiecare guardia-n la îndoitura brațului. Apoi, vin polițiștii în uniforme cenușii, cu vulturul roșu pe mâneci și carabinele atârnate de umeri. Până și paznicul din parc, un bătrân în costum de vânător helvet, cu pana de la pălărie murdărită, cu jiletcă de piele și jambiere sărăcăcioase, ține o carabină la curea. Pe urmă, vin cei de la poliția secretă – nu se poate ști de câte feluri sunt, dar cu siguranță vezi o mulțime. În trenul expres Irun-Madrid, ne-a verificat pașapoartele unul care a dat buzna în compartiment și și-a întors colțul reverului, arătându-ne insigna emailată, cu albastru, auriu și roșu. A fost tăcut, cumpănit și nesistematic în ce făcea, oftând în timp ce scria numerele unora dintre pașapoarte într-un carnețel și frunzărindu-le paginile, ca-și-cum s-ar fi întrebat în sinea lui ce să facă în continuare cu autoritatea care i se dăduse. A bălmăjit un adios și s-a retras. Trenul a pufăit mai departe către vilele cotropite de flori din Santander, cu pereții de lemn ai vagonului trepidând. Locurile erau înalte, seniorale, fiecare proptea pentru cap find acoperită cu dantelă, iar pe unul dintre ele stătea un spaniol care, în timp ce treceam prin dreptul portului, a intrat în vorbă cu noi, dar nu întâmplător, ci cu bună știință, nelăsându-mă să mă uit la vapoarele care pluteau pe apa înserării, argintie, cu intarsii de culoarea cărbunelui. Ne-a ținut o prelegere despre modernitatea Sananderului și ne-a invitat să-i punem întrebări despre viața spaniolă, despre istoria, geografia, industria sau caracterul spaniol, după care, fără să-l întrebe nimeni, încrețindu-și fruntea îngustă și întinzându-și mâinile în față, ca un fotograf care-ți cere să stai nemișcat, a început să vorbească despre curentul hidroelectric, insistând pe amănunte legate de turbine, cablaje, relee și mai-știu-eu-ce. Eram americani, prin urmare interesați de subiecte mecanice. Nu eram inginer, i-am spus. Chiar și așa, tot și-a terminat discursul și a rămas neclintit, ca-și-cum ar fi așteptat ca eu să-i propun un subiect mai aproape de ce mă interesa. Era un ins mărunt, de o mobilitate nervoasă, cu pielea oacheșă, cu ochi măsurători, agresivi, melancolici. Purta un costum de gabardină sumbru-cafenie, care-i lucea de răpănos ce era, și pantofi ale căror șireturi erau trecute prin doar jumătate dintre cheotori. De-acum, ne cufunda în desișul întunecat; fermele se vedeau jos de tot, departe în văile verzi și adânci. „Sunteți în vacanță?”, m-a întrebat. „Veți avea ocazia să vedeți multe lucruri frumoase” – și le-a enumerat: Escorial, Prado, Alhambra, Sevilla, Cadiz-ul, zis La Taza de Plata – „Ceașca de Argint”. Le văzuse pe toate; fusese peste tot; luptase peste tot. „În Spania?”, l-am întrebat. În Spania, bineînțeles, și-n Rusia, și-n Polonia – fusese membru al Diviziei Albastre împotriva roșiilor. Mai presus de toate, omul era soldat; provenea dintr-o familie de militari; tatăl său fusese ofițer de rang înalt, colonel în aviația militară. Mi-a întins mâna cu palma desfăcută, care avea în mijloc o cicatrice albă – amintirea lui de la Albacete. Chiar atunci, un guardia-n tânăr, subțirel și ars de soare, a dat să deschidă ușa compartimentului, care i-a opus rezistență, iar omul meu a sărit de la locul lui, a pus mâna pe mâner și i-a ținut-o și mai tare. A schimbat rapid câteva șoapte cu acel guardia, după care a trântit ușa înapoi. Cineva, sigur nu dintre spaniolii din compartiment, a zis: Hay sitio! – „E loc”. Era loc destul pentru încă doi pasageri. Dar fiul colonelului a rămas la părerea lui și, făcând pasul mare, peste picioarele celorlalți, către propriul său loc, a reluat conversația – de astă-dată doar cu mine, confidențial; o vreme, pe fața lui s-a păstrat ceva din expresia cu care-l trimisese la plimbare pe tânărul guardia-n – puterea exaltată a funcției sale. Da, făcea parte din poliție și de trei ori pe săptămână făcea drumul dintre Irun și Madrid. Îi plăcea munca lui. Fiind un vechi participant la campanii, nu-l deranja zgâlțâitul trenului sau zgomotul – în compartimentul de alături, se cânta, cu acompaniament de aplauze și tropăieli ritmice; în vremurile lui bune, ar fi oprit așa ceva. Leafa nu era suficientă pentru stilul lui de viață, dar aștepta să primească o enchufe zdravănă, adică o sinecură, la care se simțea îndreptățit. Din fericire, își mai rotunjea veniturile, scriind. Scria literatură, iar în acel moment, era ocupat să scrie un lung roman istoric în versuri. Îi luceau ochii, și privea undeva, în zare, când a început să vorbească despre poeții pe care-i admira și să citeze, grav și reverențios. M-am gândit că se și cuvenea, probabil, de vreme ce atât de mulți scriitori europeni cochetau cu ambiția de-a se face polițiști, ca măcar un polițist să aspire la statutul de scriitor.
Cartea Prea multe lucruri la care să te gândești poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
0,0 rating
ISBN-10: 6063343148
ISBN-13: 9786063343148
Goodreads: 85936297
Author(s):Publisher:
Published: //
Fragmentul zilei – 28 decembrie 2019: Prea multe lucruri la care să te gândești – Saul Bellow