Sobolul trudise din răsputeri întreaga dimineață, făcându‑și curățenia de primăvară în mica sa căscioară. Mai întâi cu mătura, după aceea cu cârpa; iar la sfârșit se cocoțase pe scări, mese și scaune, înarmat cu o bidinea și o găleată de var, și muncise până când își simțise gâtul și ochii plini de praf. Blana sa neagră se împestrițase cu picături albe, iar brațele îi atârnau grele și ostenite. Primăvara plutea în aer, pe deasupra sa, și zvâcnea în adâncul gliei, sub el și împrejurul lui, croindu‑și drum chiar și prin întunecatul și micul său sălaș, aducând suflul ei de neliniște și de dor. Așadar nu e nicio mirare că, dintr‑o dată, Sobolul spuse, aruncând bidineaua:
– Fir‑ar să fie! Să‑mi mai dea pace! Mai dă‑o naibii de curățenie!
Și o tuli din casă, fără să zăbovească măcar pentru a‑și îmbrăca haina. De sus parcă îl chema o voce poruncitoare, căreia nu era chip să i se împotrivească. Se îndreptă spre micul tunel ce ducea drept în sus și care, în cazul său, dădea în drumul pentru trăsuri, presărat cu pietriș, pe care îl aveau în stăpânire animalele ce aveau locuințe situate mai aproape de soare și de aer. Zgârie, râcâi, scurmă și săpă, și iar săpă, scurmă, râcâi și zgârie, lucrând grăbit cu lăbuțele și mormăind în sinea sa: „Sus cu noi! Sus cu noi!”, până când – hopa! – botul îi dădu buzna la lumina soarelui și se trezi dându‑se de‑a berbeleacul în iarba caldă a unui tăpșan întins.
„Frumos mai e!” își spuse Sobolul. „E mai frumos decât să dai cu var!”. Razele fierbinți ale soarelui îi mângâiau blana, adieri blânde făceau același lucru cu fruntea sa înfierbântată și – după izolarea în care viețuise atât de multă vreme, în casa lui de sub pământ – ciripiturile zglobii ale păsărelelor sunau ca niște strigăte de bucurie în urechea sa amorțită. Sărind dintr‑o dată pe toate cele patru picioare, animat de dragostea de viață și de bucuriile primăverii fără de văruit, își văzu de drum, traversând tăpșanul, până ajunse la gardul viu care se ridica la celălalt capăt.
– Stai așa! îi strigă un iepure bătrân, așezat în deschizătura gardului. Trei gologani taxa de trecere pe un drum particular!
Cât ai bate din palme fu dat de‑a rostogolul de către Sobolul nerăbdător și disprețuitor, care continuă să zburde de‑a lungul celuilalt hotar al tăpșanului, luând peste picior neamurile iepurelui care‑și ițiseră zor‑nevoie căpșoarele din găurile lor, să vadă care era motivul neînțelegerii.
– Spanac! Spanac! le mai aruncă el în zeflemea și își văzu nestingherit de drum, înainte ca iepurașilor să le fi trecut prin minte vreun răspuns demn și mulțumitor.
Atunci se apucară să se certe între ei.
– Nătăfleț mai ești! De ce nu i‑ai spus că…
– Ei bine, de ce nu i‑ai spus tu să…
– S‑ar fi cuvenit să‑i aduci aminte că…
Și o ținură tot așa, după cum se obișnuiește în astfel de situații, dar firește că era mult prea târziu, ca de fiecare dată.
Totul părea prea frumos pentru a putea fi aievea. Hălăduia grăbit încoace și‑ncolo, prin poieni, de‑a lungul hotarelor de tufișuri, prin pâlcuri de copaci, și peste tot dădea peste păsări care‑și construiau cuiburile, flori care îmboboceau, frunze care zvâcneau în muguri – toate vesele și văzându‑și cu spor de treabă. Și în loc să‑l mustre conștiința și să‑i susure înțepător ca un ghimpe: „Văruitul!”, el nu simțea decât ce îmbietor era să fii singurul leneș rătăcit printre toți acești semeni cuprinși de hărnicie.
Își simțea fericirea nețărmurită când, tot hălăduind încotro îl duceau picioarele, se trezi dintr‑o dată la marginea unui râu cu ape înspumate. Nu mai văzuse un râu de când se știa – această lighioană netedă și lucitoare, șerpuitoare și puternică, care alerga și se hlizea, care înșfăca tot ce îi ieșea în cale cu un gâlgâit și îi dădea iarăși drumul, râzând în hohote, pentru a se repezi din nou spre alți tovarăși de zbenguială, care la rândul lor se smulgeau din strânsoarea sa pentru a fi iarăși prinși și făcuți prizonieri. Totul nu era decât tremur și înfiorare – scânteieri și străluciri, susur și zvâcnet, șoaptă și bulbuci.
Sobolul era fermecat, captivat, cucerit. Mergea pe lângă râu așa cum mergi, când ești doar un boț, lângă cineva care te ține sub vraja unor povestiri fascinante. Și când, în cele din urmă, fu cuprins de oboseală, se așeză pe mal, în timp ce apa tot mai murmura neobosită, istorisindu‑i cu glas scăzut și complice, una după alta, cele mai minunate povești de pe lume, trimise din miezul pământului spre a fi depănate într‑un târziu mării celei de‑a pururea nesătulă.
Și cum stătea întins pe iarbă și se uita peste albia râului, privirea i se opri asupra unei găuri întunecate aflate în malul celălalt, chiar deasupra nivelului apei și, lăsându‑se pradă visării, începu să se gândească ce locuință nimerită ar fi una ca asta pentru un animal fără prea multe nevoi, căruia i‑ar fi pe plac să aibă o minunată reședință de vară chiar în locul acela, departe de gălăgie și de praf. În vreme ce se tot uita, ceva sclipitor și mititel păru că licărește în miezul casei, după care se făcu nevăzut, pentru a licări iarăși, precum un pui de stea. Dar cu mare greutate ar fi putut fi vorba de așa ceva, într‑un astfel de loc; și era prea mică și prea strălucitoare pentru a fi un licurici. Pe când se uita, luminița clipi, dându‑i astfel de înțeles că era un ochi, în preajma căruia începu să se contureze un chip mititel, precum o ramă în jurul unui tablou.
Un chip mititel și maroniu, cu mustăți.
Un chip mititel, rotunjor și serios, în ochi cu aceeași lumină care îi atrăsese atenția la început.
Urechi mici și îngrijite și păr bogat și mătăsos!
Era Șoarecele‑de‑apă!
Cele două animale zăboviră și se uitară unul la altul cu atenție.
– Ziua bună, Sobolule! spuse Șoarecele‑de‑apă.
– Ziua bună, Șoarece! răspunse Sobolul.
– Nu vrei să vii până la mine? întrebă mai apoi Șoarecele.
– Uf, îți e tare la îndemână să vorbești – îi spuse cam necăjit Sobolul, care nu se prea simțea în largul său când venea vorba de râu, apă și altele asemenea.
Cartea Vântul prin sălcii poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 22 ianuarie 2020: Vântul prin sălcii – Kenneth Grahame