„Toate cimitirele arată la fel de posomorâte, pentru că morților li se refuză să surâdă. Zgribulite în gropile umede și întunecate, resturilor de carne și de oase în putrefacție nu li se permite decât să tacă…”
Cu gândul strivit între palmele minții, Alex privi lung peste umărul preotului, coborându-și apoi ochii la picioarele lui.
Veșmintele-i brodate cu fir aurit sărutau țărâna, de fiecare dată când își balansa trupul greoi, psalmodiind pe nas osanale celui care stinse viața femeii din sicriu.
Deodată, vrând parcă să alunge demonii rătăciți printre cei vii, omul sfânt începu să cădelnițeze cu furie, ridicându-și vocea într-un strigăt invocator:
„…stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi…”.
Din cele patruzeci de minute prohodite de la ieșirea din biserică, până la marginea câmpului semănat de cruci, Alex nu înțelese nimic. Nici din vorbele de duh ale nesfârșitei ierurgii, nici din lălăiala dascălului burduhănos. Dar, privind mormintele, era tot mai convins că nu exista un alt loc pe pământ în care zădărnicia vieții să se simtă atât de profund, atât de cumplit.
Întinderea dezordonată de gropi și de pietre funerare îi paru un Turn Babel, răsturnat pe burtă. Eroi, bastarzi, săraci, bogați, învățători, analfabeți, toți zăceau la doi metri sub pământ, cu țărâna în gură.
Acolo va ajunge și el, fără îndoială. Și Maya, lumina ochilor săi, fetița cuminte și blândă, care îl strângea de mână și care, mai devreme, îl întrebă de ce Mami, îmbrăcată așa de frumos, dormea într-o cutie fără să se miște? Și de ce Buni și Luca și toată lumea aceea în haine cernite își ștergeau mereu ochii?
Picături reci de ploaie începură să mărunțească văzduhul și Alex izbuti, în sfârșit, să plângă.
Suferea ca un câine prigonit, stăpânindu-și cu greu clocotul din piept. Locul în care era nevoit să își abandoneze jumătatea răscolea în el toate caznele și toate păcatele omenirii. Ar fi vrut să urle, să suduie, să se ia la trântă cu Dumnezeu, să îl întrebe: de ce? de ce ea? de ce atunci?
Cerul plângea o dată cu bărbatul văduvit, amestecându-i pe obraji parfumul lacrimilor sărate cu cel al stropilor mari, de apă dulce. Cicatricea fină, dinspre urechea dreaptă, i se înroși și începu să îl strângă.
La primul tunet, îl simți pe preot schimbând ritmul, rostind grăbit:
„…al Domnului este pământul și împlinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa…”
În două minute, cântarea se opri și cei prezenți murmurară un: „Dumnezeu să o ierte!”
„Gata, gândi Alex, tremurând ca de friguri, sosi ceasul să se despartă. Era sfârșitul! Aveau să o arunce în fosa aceea adâncă, împrăștiind peste ea pământul grunțuros, cu iz de rădăcini putrede și de buruieni uscate.
Chiar gata? Nu avea să își mai vadă soția niciodată? Niciodată? Pe veci?”
Glasurile groparilor și loviturile ciocanului, bătând cuiele în scândurile sicriului, păreau să-i răspundă la unison: „Toc-toc-toc… ga-ta, ga-ta, ga-ta… toc-toc-toc…”
– În stânga e făcut, Constantine, prinde dreapta acum!
Nepăsându-le de suferința îndoliaților, cei doi bărbați își vedeau de treabă, nestingheriți. Glasul dogit al celui mai în vârstă îl aduse pe Alex cu picioarele pe pământ, risipindu-i fără milă întrebările dureroase.
Maya îi scutură arătătorul, întrebând cu nevinovăția unui copil de patru ani:
– Când mâncăm bomboanele din copăcel, tati?
Cuvintele fetiței îi deschiseră și mai adânc rana din piept și, ca și cum ar fi vrut să o protejeze de duhurile necurate, care își bântuiau veșnicia sub dealul cimitirului, o ridică în brațe, ieșind cu ea în stradă.
– Să mergem acasă. Pentru astăzi, ne-am pedepsit destul!
– Și mami? Și bombonelele? începu să scâncească.
– Vorbim despre mami mai târziu, îi zise, evitându-i privirea, iar bomboane îți iau din oraș. Sau din aeroport. Două pungi mari. Alea din copăcel sunt murate de ploaie, MayMay.
Cu dosul mânecii, Maya își curăță obrajii fără lacrimi, controlând apoi buzunarul hăinuței din stofă. Apelativul acela o făcea mereu să surâdă, pentru că îi amintea de cuvintele bunicii, când o pieptăna pe terasă, spunându-i că are părul mătăsos ca florile care-și deschideau petalele în mai, lună în care se născu și copila.
Încântată de oferta tatălui, își simțea deja mânuțele înotând în dulciurile aromate.
– Ce bun ești azi! se alintă, lăsându-și capul pe umărul lui. Îmi iei și ursuleți? Și iepurași de ciocolată?
– Tot ce vrei, tot ce vrei, MayMay, îi repetă fără să chibzuiască.
– Ești chiar mai bun decât mami, îi șopti, apropiindu-și gura mică de urechea tatălui.
Alex o așeză pe bancheta din spate, în scaunul ei, șuierându-i înfuriat, în timp ce îi fixa centurile:
– Să nu mai spui asta niciodată, Maya, ai înțeles? Niciodată! Mami era cea mai bună mami din lume și te iubea!
Speriată de privirea-i încrâncenată, copila izbucni în hohote:
– Mami nu mă iubea, mă alunga mereu și îmi zicea că nu sunt a ei! Și lui Buni i-o zicea; nu mă iubea, nu mă voia! Și doar eram cuminte. Și tu ești un tati rău acum, nu te mai vreau nici eu pe tine… am să-mi fac o căsuță din lemn, cum are mami, și am să mă ascund acolo. Ești rău, ești rău! Nu mai vreau ursuleții tăi, nici șopârlițele, o vreau pe mami, du-mă la mami… ești rău… ma-mi, ma-mi!
Cartea Șoapte în eter. Cântecul păunului albastru poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 3 martie 2020: Șoapte în eter. Cântecul păunului albastru – Laura Damian