– Titlul, a spus Clare, trebuie să surprindă atmosfera cărții, nu subiectul ei.
A fost prima și ultima oară când l-am auzit pe Sebastian purtând o discuție literară în prezența mea. Și nici nu-mi fusese dat să-l văd decât rareori într-o dispoziție atât de senină. Arăta foarte îngrijit și în formă. Fața lui delicată și palidă, cu umbra ușoară care-i întuneca obrajii – era unul dintre acei bărbați nenorocoși care trebuie să se bărbierească de două ori pe zi dacă ies seara în oraș -, nu trăda nici o urmă din nuanța cenușie și nesănătoasă pe care o avea adeseori. Urechile lui mari și puțin ascuțite se înroșiseră, așa cum se întâmpla atunci când era cuprins de o emoție plăcută; eu, pe de altă parte, eram mut și țeapăn. Mă simțeam cumva inoportun.
– Mergem la film sau ceva de genul ăsta? a întrebat Sebastian, afundându-și două degete în buzunarul vestei.
– Cum vrei tu, a răspuns Clare.
– Chel-nehr, a rostit Sebastian.
Observasem și cu alte ocazii că încerca să vorbească franceza așa cum ar fi făcut-o un englez sadea.
Am căutat o vreme pe sub masă și pe sub banchetele de pluș o mănușă rătăcită de Clare. Parfumul ei era plăcut și proaspăt. În cele din urmă eu am fost cel care a găsit-o, o mănușă gri de piele întoarsă cu căptușeală albă și bordură franjurată. Și le-apus fără grabă în timp ce ieșeam pe ușa turnantă. Înaltă, cu o ținută foarte dreaptă, glezne fine, pantofi fără toc.
– Uite ce e, am spus eu, nu cred că pot să vin cu voi la film. Îmi pare foarte rău, dar am ceva de făcut. Poate… Dar când pleci, exact?
– O, în seara asta, a răspuns Sebastian, dar o să vin din nou în curând… Ce prostie din partea mea să nu te anunț din timp! Oricum, am putea să te conducem o bucată de drum.
– Cunoașteți bine Parisul? am întrebat-o pe Clare…
– Pachetul meu, a exclamat ea și s-a oprit brusc.
– Of, nu-i nimic, ți-l aduc eu, a spus Sebastian și a făcut cale întoarsă spre cafenea.
Noi am înaintat foarte încet pe trotuarul larg. Am reluat, jalnic, întrebarea de mai devreme.
– Destul de bine, a răspuns ea. Am niște prieteni aici – stau la ei până de Crăciun.
– Sebastian arată foarte bine, am remarcat eu.
– Într-adevăr, a spus ea, uitându-se peste umăr și apoi clipind spre mine. Când l-am văzut prima oară, arăta ca un suflet damnat.
– Când s-a întâmplat asta? probabil că am întrebat, fiindcă îmi aduc aminte răspunsul:
– Astă primăvară, la Londra, la o petrecere oribilă, dar la petreceri el arată întotdeauna ca un suflet damnat.
– Iată-ți bhombhoanele, l-am auzit pe Sebastian spunând în spatele nostru.
Le-am zis că o să iau metroul de la Etoile și de pe partea stângă, unde ne aflam, am ocolit piața. Când să traversăm Avenue Kleber, Clare era cât pe ce să fie lovită de o bicicletă.
– Zăpăcit-o ce ești! a spus Sebastian, prinzând-o de cot.
– Sunt mult prea mulți porumbei, a rostit ea când am urcat pe bordură.
– Așa e, și put, a adăugat Sebastian.
– A ce? Eu am nasul înfundat, a zis ea, adulmecând aerul și uitându-se la grămada de păsări grase care pășeau țanțoșe pe lângă picioarele noastre.
– A iriși și cauciuc, a spus Sebastian.
Scrâșnetul unui camion care încercase să evite o furgonetă de transportat mobilă le-a făcut să-și ia zborul și să se rotească prin văzduh. Apoi s-au instalat printre reliefurile frizei negre-cenușii a Arcului de Triumf, iar când unele dintre ele și-au luat din nou zborul, am avut impresia că bucăți din antablamentul sculptat au prins deodată o viață pufoasă. Peste câțiva ani am găsit această imagine a „pietrei topindu-se în aripă” în cea de-a treia carte a lui Sebastian.
Am traversat câteva bulevarde și am ajuns la balustrada albă a stației de metrou, unde ne-am despărțit bine-dispuși… Îmi amintesc cum se îndepărtau spatele pardesiului lui Sebastian și silueta cenușiu-albăstruie a lui Clare. L-a luat de braț și și-a potrivit mersul după pașii lui lungi și elastici.
Am auzit acum de la domnișoara Pratt o serie de lucruri care mă fac să vreau să știu mai mult. Mă abordase cu intenția de a afla dacă printre lucrurile lui Sebastian nu rămăseseră cumva și scrisori de la Clare Bishop. A subliniat faptul că nu Clare o rugase să mă întrebe asta; mai mult, ea nu știa nimic despre întrevederea noastră. Se măritase cu trei sau patru ani în urmă și era mult prea mândră ca să vorbească de trecut. Domnișoara Pratt se întâlnise cu ea la vreo săptămână după ce moartea lui Sebastian fusese anunțată în ziare, dar, deși erau prietene vechi (ceea ce înseamnă că știau una despre alta mai mult decât credea fiecare că știe cealaltă), Clare nu stăruise prea mult asupra subiectului. „Sper că nu a fost îngrozitor de nefericit”, a spus ea pe un ton calm, după care a continuat: „Mă întreb dacă a păstrat scrisorile de la mine”.
Cartea Adevărata viață a lui Sebastian Knight poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,9 rating based on 6.567 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734680676
ISBN-13: 9789734680672
Goodreads: 51641790
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 2//2020
„Sînt încîntat că ţi-a plăcut cărţulia respectivă. Aşa cum cred că ţi-am mai precizat, am scris-o acum cinci ani, la Paris, pe un dispozitiv numit bidet drept masă de lucru – locuiam cu toţii într-o garsonieră, aşa că trebuia să-mi folosesc baia pe post de birou.” (Vladimir Nabokov către Edmund Wilson)
Fragmentul zilei – 9 martie 2020: Adevărata viață a lui Sebastian Knight – Vladimir Nabokov