Acum, când mă uit pe lângă mine, apoi în urmă, de unde am venit, după care, doar ca så fiu sigur, arunc iar o privire împrejur, încă mă întreb uneori: Ce? Eu? Nu! Vă bateți joc de mine! Uneori încămi se pare un vis imposibil. Lecția numărul unu: sunt dovada vie că, indiferent de unde pornești în viață, poți s-o faci. Cu accent pe „poți” – nu pe „o să”. Însă nu promit nimic.
M-am născut cam cu o mie de ani în urmă, prin 1933, în mijlocul uneia dintre cele mai rele crize pe care țara a cunoscut-o și cu șase ani înainte să îi pună punct ceva și mai catastrofal de atât, Al Doilea Război Mondial. Mama a fost menajeră și, deși nu am aflat asta decât după moartea ei, mai avea un fiu, pe care îl iubea și de care avea grijă în secret. Tata a fost inteligent, dar absolut needucat – sau chiar teribil de needucat, ceea ce, la vremea respectivă, reprezenta un lucru obișnuit pentru clasa muncitoare – cărăuș de pește în Piața Billingsgate. Locuiam într-un apartament înghesuit de două camere dintr-o casă victoriană modificată, din Camberwell, pe atunci una dintre cele mai sărace zone dintr-o Londră murdară și îmbâcsită: la trei etaje de stradă și la cinci etaje de singura toaletă din grădină. Am suferit de rahitism, o boală a sărăciei care slăbește oasele, și mă clătinam când în sus, când în jos pe acele scări, într-o pereche de bocanci ortopedici.
La trei ani după ce m-am născut eu, a mai venit pe lume un fiu, Stanley, iar după alți trei ani a izbucnit Al Doilea Război Mondial. Când au început atacurile aeriene asupra Londrei, fratele meu și cu mine, cu vârste de trei și respectiv șase ani, am fost evacuați și ne-am trezit la mila unor familii noi și mai degrabă dezamăgitoare. A mea îmi dădea să mănânc o conservă de sardine cu pâine prăjită pe zi și, când plecau în weekenduri, mă închideau în debaraua de sub scări. Mama a dat buzna și m-a luat de acolo plin de răni imediat ce naziștii au încetat să bombardeze liniile de cale ferată, dar nu înainte să dezvolt o claustrofobie pe viață și o ură absolută pentru orice manifestare de violență împotriva copiilor.
Am abandonat școala la șaisprezece ani, cu doar câteva examene trecute, m-am angajat și am fost concediat de la câteva slujbe de birou umile, iar la optsprezece ani am fost chemat în Serviciul Militar, unde pentru prima dată m-am străduit din greu să dau o mână de ajutor după război Puterilor Aliate care au învins Germania, apoi am plecat rapid să înfrunt armatele comuniștilor din Coreea.
Pe atunci Marea Britanie era una dintre națiunile cu cele mai pronunțate diferențe între clasele sociale, iar eu, ajuns la capătul puterilor, observam zilnic asta. Bineînțeles că existau milioane de oameni peste tot în lume care duceau o viață mult mai grea decât mine, dar eu nu știam. Nu vedeam decât că eram sărac și că făceam parte din clasa muncitoare.
Din mai multe puncte de vedere, nu era un început tocmai bun – pentru orice, dar mai ales pentru celebritate. Dar ca star – Maurice Joseph Micklewhite, așa (amărât) cum eram cunoscut pe atunci -, copilăria mea nu a fost deloc nefericită. Asta e tot ce știu, am fost un copil iubit, mama și tata erau niște părinți extraordinari și până și cele mai rele perioade din viața mea păreau să-mi ofere ceva bun.
Al Doilea Război Mondial a fost unul dintre cele mai îngrozitoare și tragice evenimente din secolul XX. Dar pentru mine a fost unul dintre cele mai grozave lucruri care s-au petrecut vreodată. Pentru amărâtul sfrijit de șase ani de atunci, a însemnat evacuarea și fuga din calea bombardamentelor – a doua oară împreună cu fratele și mama mea. Am fost transportați dintr-o Londră sufocată de fum în fericirea Norfolkului, unde puteam să alerg în voie în aerul curat, să fur mere și să am drept animal de companie un blestemat de cal mare de căruță, pe nume Lottie. La fel ca toată lumea, am fost obligat să mă hrănesc cu mâncare organică timp de cinci ani: nu mai existau niciun fel de chimicale de pus în pământ sau în mâncare, fiindcă toate fuseseră folosite pentru explozibile sau muniție. Nu se găsea mai deloc zahăr, așa că nu existau nici dulciuri, nici băuturi acidulate, dar aveam la discreție suc de portocale, ulei din ficat de cod, extract de malț și vitamine. Pentru majoritatea oamenilor, rațiile erau teribile, dar pentru cei ca mine regimul din timpul războiului a însemnat o creștere grozavă. M-am vindecat de rahitism și m-am înălțat ca o buruiană.
Datorită războiului am avut șansa să trec de așa-numitul examen de la unsprezece ani, care mi-a asigurat apoi locul la o școală teoretică bună: un lucru foarte neobișnuit pentru un băiat cu o condiție ca a mea. Tata a supraviețuit Dunkirkului, bătăliei de la El Alamein, și eliberării Romei – încă am felicitarea pe care mi-a trimis-o de la Dunkirk când am împlinit șase ani și rozariul pe care i l-a oferit Papa în semn de mulțumire în 1944 -, apoi s-a întors la noi, mai obosit, mai trist, dar amintindu-ne zilnic cât de norocoși am fost: telegrama de care ne temuserăm zi de zi timp de șase ani nu sosise niciodată. Și când ne-am întors la Londra după război, pe când aveam doisprezece ani, tot deșirat, dar de aproape doi metri – deja cu zece centimetri mai înalt decât tata -, am fost mutați într-o locuință nouă, o casă prefabricată din Elephant and Castle. Avea lumină electrică, apă caldă, o baie normală, un frigider și, cel mai grozav, toaletă în casă. Toate astea erau o premieră pentru noi și simțeam că trăim în lux.
Cartea Arta de a asculta și alte lecții de viață poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,9 rating based on 4.086 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064306149
ISBN-13: 9786064306142
Goodreads: 48737510
Author(s):Publisher: Nemira
Published: 11/18/2019
Unul dintre cei mai îndrăgiți actori de azi, Michael Caine a jucat în filme britanice clasice precum Alfie, Zulu sau Jaf în stil italian, dar și în producții hollywoodiene precum trilogia Cavalerul negru, Un american liniștit, Hannah și surorile ei. A excelat în toate rolurile pe care le-a jucat, fiind răsfățatul criticilor.
Caine știe ce sacrificii cere succesul – a ajuns la apogeul carierei, deși a pornit foarte de jos. Așa cum spune chiar el: „Lucrurile mici pot duce la lucruri mari. Și dacă le faci așa cum trebuie, astrele se vor alinia când te aștepți cel mai puțin.“
Poveștile pe care le-a trăit, descrise minunat, sunt o lecție de viață pentru oricare dintre noi.
Fragmentul zilei – 14 martie 2020: Arta de a asculta și alte lecții de viață – Michael Caine