„Un porc nu dispare așa, pur și simplu, își zise George, uitându-se cu atenție prin toate ungherele cotețului gol-goluț. Închise ochii și-i deschise din nou, doar, doar o fi vreo îngrozitoare iluzie optică. Dar când se uită iarăși, porcul tot nu era nicăieri. Silueta plină de noroi a maldărului de carne roz lipsea în continuare cu desăvârșire. De fapt, când analiză a doua oară situația, George își dădu seama că era chiar și mai gravă. Văzu ușa cea mică a cotețului deschisă, ceea ce însemna că cineva nu o închisese cum trebuie. și-acel cineva era probabil el.
– George, dragule! îl strigă mama din bucătărie. Încep imediat să pregătesc masa, așa că mai ai la dispoziție cam o oră. ți-ai făcut temele?
– Da, mami, răspunse el cu o voce aparent veselă.
– Ce-ți face porcul?
– Bine! Bineee! țipă George. Guiță apoi de câteva ori, ca să dea impresia că nu se petrecuse nimic deosebit în mica grădină din spatele casei, în care creșteau multe legume și un porc enorm, acum dispărut în mod misterios. Mai grohăi de câteva ori, așa, de formă; era foarte important ca mama să nu iasă în grădină înainte ca el să fi putut inventa un plan. Nici nu-i trecea prin cap cum putea să găsească porcul, să-l bage înapoi în coteț, să închidă ușa și să se și întoarcă la timp pentru cină. Dar măcar se chinuia să găsească o soluție, și ultimul lucru de care avea nevoie era ca unul dintre părinți să apară înainte să fi găsit toate răspunsurile.
George știa că părinții lui nu iubeau prea mult porcul. Nici mama, nici tata nu visaseră vreodată să aibă un porc în grădina din spate. Tata, mai ales, scrâșnea din dinți când își amintea cine stătea dincolo de straturile de zarzavaturi. Porcul îl primiseră cadou: cu câțiva ani în urmă, într-un ajun geros de Crăciun, găsiseră în pragul ușii o cutie de carton din care răzbăteau țipete și fornăieli. Deschizând-o, George dăduse de un purcel roz și indignat. Îl scosese cu grijă din cutie și toată seara îl urmărise încântat pe noul lui prieten cum patinează pe lângă brad pe copitele lui minuscule. Pe cutie găsiseră un bilet: Dragii noștri, spunea biletul, puiuțul are nevoie de un cămin – nu i-l puteți oferi voi? Cu drag, Bunica xxx.
Tatăl lui George nu era încântat de noul membru al familiei. Era el vegetarian, dar asta nu însemna că îi plăceau animalele. De fapt, prefera plantele, care erau mult mai ușor de îngrijit: nu făceau mizerie, nu lăsau urme de copite prin bucătărie și nici nu se furișau înăuntru ca să mănânce biscuiții lăsați pe masă. Dar George era fericit la culme să aibă propriul lui porc. Cadourile primite în anul acela de la mama și de la tata fuseseră, ca de obicei, destul de nasoale. Bluza tricotată de la mama, mov cu dungi portocalii, avea mânecile până la podea; ca să nu mai spunem că nu-și dorise niciodată un nai și îi fusese greu să se prefacă încântat când despachetase trusa micului constructor, de asamblare a unui sistem de reciclat deșeurile.
Cadoul pe care George și-l dorea cu adevărat, mai mult decât orice pe lume, era un calculator. Dar știa că avea mici șanse ca părinții să i-l cumpere. Nu le plăceau invențiile moderne și încercau să se lipsească pe cât posibil de aparatele casnice standard. Pentru că își doreau o viață mai curată și mai simplă, spălau toate hainele de mână, nu aveau automobil și iluminau casa cu lumânări, ca să nu folosească curent electric.
