Lucrurile nu stau altfel nici în relațiile ce se stabilesc numai între doi oameni, chiar și atunci cînd este vorba despre cea mai importantă dintre acestea, relația de dragoste. Doar că aici „contractul social” este înlocuit cu un fel de „contract bilateral”, nescris, adesea nici măcar negociat, ci pur și simplu intuit și subînțeles. Persoanele care, într-adevăr, se iubesc își intuiesc prea bine reacțiile pentru a le armoniza aproape fără să mai delibereze. În cele din urmă, dragostea autentică este relația care apare în urma recunoașterii calme a celuilalt ca „jumătatea lipsă”, ca element inalienabil al perechii androgine. Interesant este că această recunoaștere se produce instantaneu, că nu există, de fapt, decât „dragoste la prima vedere”. Vezi pe cineva într-o gară, într-un aeroport sau, pur și simplu, pe cineva pe care îl știai de mult, în sfârșit, îl/o vezi. Și mai interesant este că această întâlnire întâmplătoare, în cazul dragostei adevărate, devine a posteriori obligatorie, dacă nu chiar fatală.
Din chiar momentul în care recunoașterea calmă se produce, începe și procesul de autolimitare a libertății și suveranității personale. Două sînt motivele acestei evoluții. Mai întâi, pentru că o astfel de relație de iubire își este, într-un anume sens, autosuficiență. Asta nu înseamnă neapărat și ieșirea din „jocul lumii”, pentru că îndrăgostiții nu sînt obligatoriu ființe cuprinse de un fel de schizofrenie în doi. Înseamnă altceva, ceva mult mai important și plin de farmec, anume că participarea lor la „jocul lumii” se face întotdeauna împreună, în perfectă și splendidă complicitate. A doua cauză constă în reciprocitatea servituții voluntare, pe care, pentru „umanizarea” discursului, o vom numi devotament. Îndrăgostiții au o capacitate infinită de dăruire, de a fi în perpetuă atenție unul față de celălalt. Această atitudine provine din grija îndrăgostitului de a nu-i face celuilalt un rău, de a nu-l răni, dacă este posibil, nici măcar din greșeală. Închiși în „lumea lor”, neatenți adesea la lumea din jur, ei pot fi egoiști față de ceilalți, dar nu unul față de celălalt. Un îndrăgostit egoist față de partenerul său sau de partenera sa este o pură contradicție în termeni, un fel de oximoron. Până și Henry Miller, atât de frecvent acuzat de „sexualizarea excesivă a iubirii” – ceea ce constituie o prostie pentru acuzatori, pentru că sexualitatea face parte integral din dragoste – afirmă, cu o încăpățânare neașteptată, această infinită capacitate de dăruire. Iată cum sună această recunoaștere în Sexus, romanul care a scandalizat spiritele frigide ori bigote, tradus, slavă Domnului!, și în românește: „A fi în stare să te dăruiești în întregime, fără nici o reținere, e cea mai mare bucurie pe care ți-o poate îngădui viața. Iubirea adevărată începe de la acest punct de disoluție. Viața personală se întemeiază pe dependență, pe dependența reciprocă.” Deci, pe interdependență, pe ceea ce am numit, cu o formulă împrumutată, servitute voluntară reciprocă.
Prin urmare:
1. Există iubire autentică doar acolo unde partenerii sînt dispuși să primească servitutea voluntară reciprocă, adică să renunțe la unele atribute ale suveranității personale în mod reciproc și, pe cât este omenește posibil, echitabil, prin urmare simetric.
2. Dacă renunțarea nu este reciprocă, nu este vorba despre dragoste cu adevărat, ci despre o manifestare perversă a dialecticii hegeliene dintre stăpân și sclav.
3. Intrarea complice în „jocul lumii”, ca efect al iubirii, este probabil cel mai frumos joc la care cineva poate participa. Și nu poate participa decât prin iubire. Prin iubirea omenească sau prin acel tip cu totul special de dragoste care este relația mistică cu divinitatea.
4. Aceste forme ale iubirii sînt atât de asemănătoare încât nu e de mirare că, adesea, se și confundă. Câți poeți adevărați n-au privit „chipul” iubitei, corpul acesteia ca pe o epifanie?
5. În fapt, iubirea este chiar această perfectă complicitate infinită, pe care o vom numi intimitate, ce succede recunoașterii calme. Cea din urmă este rezultatul unei stranii întâmplări ce devine, ce se transmută alchimic în fatalitate, prin însuși actul iubirii.
6. Deși nu devotamentul provoacă iubirea, fiind mai degrabă efect, el este esențial în menținerea neștirbită a acesteia. În absența devotamentului, iubirea este expusă riscului degradării și, în cele din urmă, dispariției.
7. Iubirea este, întotdeauna, dacă nu un echilibru perfect, pentru că acesta ar însemna moartea, o tendință spre echilibru. Sfârșitul său este legat de dezechilibrele ce pot să intervină în relație – între dimensiunile corporale și cele psihoafective ale sentimentului, între intensitățile cu care partenerii participă la sentiment etc.
Ce s-ar petrece dacă nu ar exista procesul de renunțare la unele din atributele suveranității personale? Iubirea s-ar degrada și, în cele din urmă, s-ar stinge din pricina inevitabilelor conflicte dintre libertățile și suveranitățile personale. Sau, poate, nici n-a fost vorba de o iubire adevărată, ci doar de o autoînșelare, de o iluzie, de o automistificare, chiar de o automistificare în doi.
Pentru ca lucrurile să fie mai clare, voi lua în discuție câteva exemple. Să presupunem că doi „îndrăgostiți adevărați” merg pe stradă. Unul din ei vede o altă persoană pe care brusc o dorește ca partener sexual. Se prea poate să fie de vină feromonii, hormonii recent descoperiți pe care îi sesizăm cu ajutorul unor celule dispuse în nasul nostru!, care în mod misterios ar orienta opțiunile noastre „fizice”. În virtutea principiului „amorului liber”, pe care-l împărtășește și în care vede o expresie deplină a liberului arbitru, se desparte provizoriu de propriul partener, îl racolează pe cel potențial, după care revine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În fond, e un om liber, adept necondiționat al tuturor formelor de libertate, deci și al „amorului liber” și întâmplător. De acord, dar cât va putea să dureze o astfel de dragoste fără să se fisureze, câte contrarieri poate suporta partenerul fără să renunțe, chiar dacă am convenit că este vorba despre o „dragoste adevărată”? De fapt, chiar aceasta este problema. În realitate, nu este vorba despre o asemenea iubire, ci doar despre o aparență, o iluzie. Pentru că, în iubirea autentică, care își este auto-suficientă, nu rămâne loc pentru asemenea fisuri, nu există spațiu excedentar pentru astfel de „evenimente”.
Cartea Despre dragoste. Anatomia unui sentiment poate fi achiziționată de la: