„Sunt cel mai mare critic gastronomic din lume. Cu mine, această artă minoră s-a înălțat la rangul celor mai prestigioase. Toată lumea îmi știe numele, de la Paris la Rio, de la Moscova la Brazzaville, din Saigon la Melbourne și Acapulco. Am creat și am stricat reputații, am fost mentorul lucid și nemilos al tuturor agapelor somptuoase, împrăștiind cu pana mea veninul sau mierea în toate cele patru vânturi ale diverselor jurnale, emisiuni sau tribune unde eram invitat să țin discursuri despre ceea ce până atunci era rezervat cadrului restrâns al revistelor de specialitate sau al cronicilor săptămânale. Pentru eternitate, am atârnat în vitrina mea cu trofee de vânătoare unele dintre cele mai vestite bonete. Mie și numai mie mi se datorează mai întâi mărirea și apoi decăderea Casei Partais, prăbușirea Casei Sangerre, strălucirea mereu mai puternică a Casei Marquet. Pentru eternitate, da, pentru eternitate le-am făcut ceea ce sunt acum.
Am avut eternitatea în coaja cuvintelor mele și mâine voi muri. Voi muri în patruzeci și opt de ore – dacă nu cumva mor în fiecare zi, de șaizeci și opt de ani încoace, și abia astăzi îmi dau seama. Oricum, verdictul doctorului, amicul Chabrot, a picat ieri ca din cer: „Bătrâne, îți mai rămân patruzeci și opt de ore”. Ce ironie! După decenii de crăpelniță, de valuri de vin, de alcool de toate felurile, după o viață înecată în unt, frișcă, sos, prăjelniță, de excese la orice oră, pregătite cu rafinament, migălos alintate, cei mai fideli locotenenți ai mei, meșterul Ficat și acolitul său Stomac, se simt de minune, iar inima mă lasă. Mor din cauza unei insuficiențe cardiace. Și ce amărăciune! Le-am reproșat altora că nu pun inimă în bucătăria, în arta lor, și nu m-am gândit niciodată că poate eu sunt cel căruia ea îi lipsește; inima aceasta, care acum mă trădează așa de brutal și disprețuitor, într-atât s-a ascuțit de repede lama ghilotinei…”
O delicatesă – Muriel Barbery