Guvernatorul îl privi drept în față un timp, dus pe gânduri, căutând să afle cum ar putea el să se apropie prin acest dar de stăpânul său.
– La sfârșitul acestei luni, îi zise în cele din urmă, faraonul sărbătorește ziua victoriei, ca de obicei în ultimii zece ani, și aș putea să-i fac o surpriză plăcută cu tine și cu piticii tăi. Acesta ar fi un bun prilej să-i oferi darul pe care zici că l-ai pregătit pentru el… și care nu mă îndoiesc că se potrivește cu înaltul său rang. Ia spune-mi cum te numești și unde locuiești.
– Mă numesc Isfinis, domnul meu, și locuiesc acolo unde a ancorat convoiul meu de corăbii, pe malul cartierului pescarilor din sudul Tebei.
– O să vină la tine un mesager de-al meu în curând.
Tânărul se plecă cu un respect deosebit și părăsi încăperea, urmat de sclavii săi. Prințesa îi studia chipul și trăgea cu urechea în vreme ce el vorbea cu guvernatorul despre intențiile și speranțele lui, iar când ieși îl petrecu cu privirea, încântată de semnele de noblețe și de frumusețe de pe chipul și statura lui. Regreta că destinul lui în această lume era negoțul și căratul pigmeilor. Aah! Cât de mult ar fi dorit să întâlnească o astfel de statură la un bărbat din neamul ei, căci mai toți erau îndesați și scunzi. Neșansa făcuse să dea peste acele calități la un egiptean cu pielea închisă la culoare, care se întâmpla să se îndeletnicească cu negoțul de pigmei. Simțind cum chipul acestui tânăr începea să o răscolească în adâncul sufletului, întoarse mânioasă spatele guvernatorului și celorlalți din familia lui prezenți acolo și părăsi sala.
Isfinis împreună cu sclavii lui se întoarseră în grădină, urmându-și călăuza. Adierea brizei din Teba îi liniști frământarea aprinsă și respiră adânc, considerând rezultatul acestei vizite drept un mare succes. În același timp, gândurile îi zburau la prințesa Amenridis, revenindu-i în minte chipul ei luminos, părul ei auriu, buzele ei roșii carmin și inima de smarald atârnându-i peste sânii rotunzi. Doamne! Nu trebuie să-i ceară în nici un caz prețul ei, pentru ca ea să rămână în veci inima amândurora. „Ea a fost crescută în lux și în iubire și-și închipuie fără doar și poate că întreaga lume trebuie să i se supună de cum mișcă un deget. Este îndrăzneață și fericită, dar surâsul ei este prefăcut și trădează asprimea; râde cu guvernatorul și în același timp își bate joc de un neguțător străin, deși n-a împlinit nici optsprezece ani. Dacă o s-o văd mâine pe spinarea unui cal de luptă slobozind săgeți din arc, n-o să mă mir deloc…” își zise Isfinis în gând.
Apoi își spuse că mai bine nu se mai gândește la ea și, ca să respecte sfatul pe care și-l dăduse sieși, își aminti succesul pe care-l repurtase și în minte începu sa-i aducă laude guvernatorului Khanzar: este un guvernator puternic, măreț și curajos, are o inimă bună, dar probabil că este și foarte prost. S-a lăsat ispitit de aur aidoma celor mai mulți din neamul său, a înșfăcat numeroase daruri – bijuterii de aur, perle, smaralde, rubine, animale și chiar și pe bietul Zolo – fără să rostească un singur cuvânt de mulțumire. Dar tocmai acestă lăcomie fără margini i-a deschis porțile Egiptului și ușile palatului guvernatorului și tot ea îl va ajuta să ajungă în curând și la palatul faraonului. Ahmose mergea aproape de el și la un moment dat îl auzi rostind în șoaptă: „Sharef!”. Avu impresia că i s-a adresat lui, dar când se întoarse spre el, îl surprinse urmărind cu privirea un bătrân gârbovit de ani care mergea târându-și picioarele, purtând un coș cu flori. Bătrânul auzi pe cineva rostindu-i numele și căută cu privirea slabă în jurul său, încercând să descopere cine l-a strigat, însă Ahmose evită să se trezească față în față cu el și îi întoarse spatele. Isfinis se miră și îi aruncă o privire întrebătoare, dar tânărul lăsă ochii în pământ și nu rosti nici o vorbă.
Ajunseră la corabie, se urcară pe punte și-l găsiră pe Latu așteptându-i cu nerăbdare, așa cum putea vedea pe chipul lui palid.
– Prin bunăvoința zeului Amon, am izbândit, deschise Isfinis vorba surâzător.
Ancora fu ridicată și vâslele porniră să lovească ușor fața apei. Tânărul se apropie de Latu și începu să-i relateze despre cum decursese întâlnirea, dar discuția lor fu întreruptă de plânsul cuiva. Se uitară în jur și-l descoperiră pe Ahmose rezemat de parapetul corabiei, plângând ca un copil. Se speriară văzându-l în starea aceea. Isfinis își aduse aminte de comportarea lui ciudată din grădină, se apropie de el urmat de Latu și puse mâna pe umărul lui, întrebându-l cu blândețe:
– Ce s-a întâmplat, Ahmose? De ce plângi?
Tânărul nu-i răspunse și nu dădu nici un semn că i-ar fi auzit vorbele, ci se lăsă biruit de lacrimi, pierdut într-o tristețe copleșitoare, nemaiștiind de nimic. Cei doi bărbați se apropiară de el descumpăniți și-l conduseră în cabină, așezându-l între ei. Isfinis îi aduse apă și-l întrebă din nou:
– De ce plângi, Ahmose? Îl cunoști cumva pe bătrânul acela gârbovit pe care l-ai strigat zicându-i Sharef?
Cartea Teba în război poate fi achiziționată de la: