Când se punea problema alegerii de către România a uneia dintre cele două tabere, Antanta sau Puterile Centrale, discuția nu era una netă, tranșantă, cum ne-am putea aștepta. De altfel, până în vara anului 1916, întreaga societate românească a pendulat între cele două opțiuni, chestiune până la urmă firească dacă ne gândim că niciuna dintre tabere nu obținuse un avantaj militar clar, armata română nu era pregătită de război, iar presiunile diplomatice asupra cercurilor politice românești erau la fel de pronunțate și dintr-o parte, și din cealaltă. Din această perspectivă, punctul de vedere feminin concorda cu frământările societății românești în ansamblul lor.
Se vorbește în schimb destul de mult despre prieteni și dușmani. Credem că acest aspect este mult mai important în sine și prin consecințele aplicării lui, deoarece marchează preocuparea pentru găsirea celor mai potrivite mijloace pentru ca națiunea să-și atingă obiectivele strategice, generale. Doar alături de prieteni se putea realiza aceasta, în timp ce împotriva dușmanilor trebuia luptat. Chiar dacă poate exagerăm, am spune că prietenii și dușmanii, entități clare și definite prin numele lor, nu contează. Importantă părea a fi doar alegerea justă, în același timp depersonalizată, abstractă. Cu alte cuvinte, principiul alegerii devenea mai important decât alegerea în sine, cel puțin în perioada premergătoare angajării militare a țării.
Eleonora Stratilescu desfășura o amplă analiză a situației în paginile revistei amintite, în general cu pronunțată imparțialitate, uneori cu o ușoară simpatie față de spațiul german, probabil datorită parcursului său intelectual care a purtat-o prin universitățile celui de al doilea Imperiu. La categoria dușmani apar rând pe rând, fiecare cu tarele lui, toți actorii majori angrenați în conflict. Rusia nu ne putea fi sprijin deoarece era o putere cu ambiții expansioniste și, în plus, patrona o lume slavă care înconjura spațiul românesc, Anglia și Franța aveau și ele „apetituri formidabile” când se punea problema supremației, iar Germania, pe lângă aceleași tendințe hegemonice, controla cea mai mare parte a economiei românești, ceea ce ar fi însemnat o înrobire veșnică în cazul victoriei germane. În concluzie, România avea suficiente argumente pentru a privi cu mefiență orice alianță, ceea ce făcea ca nici una dintre părți să nu aibă dreptate absolută atunci când solicita sprijinul Bucureștiului. Autoarea era categorică în acest sens, iar concluzia ei în problema dușmanilor ne îndreaptă spre cealaltă parte a chestiunii, aceea a prietenilor, care era rezumată într-o singură frază: „Ne-om păzi să intrăm în foc, decât doar cu cea mai mare băgare de seamă și cea mai chibzuită socotință; iar când vom intra, cu cine vom merge? Desigur cu acei care vor garanta mai bine, nu numai existența noastră de azi, dar și existența noastră de mâni (sic!), cu cei care recunosc neamul nostru întreg, dreptatea noastră întreagă”. Nu știm dacă Ionel Brătianu, prim-ministrul în funcție, citea revista Unirea Femeilor Române, dar cu certitudine i-ar fi plăcut punctul de vedere al autoarei. Aceasta aplica o formulă politică pe cât de simplă, pe atât de eficientă, aceea a interesului strategic al unui stat care nu poate ține cont de simpatii, antipatii, sentimente și dovedea că a înțeles mecanismele care guvernau articularea relațiilor internaționale și lumea deciziilor publice, în general.
O formulă politică însă legată nu doar de interesul național și de naționalismul autentic, ci și de naționalismul radical, de factură extremistă, xenofobă și antisemită. Partea a doua a teoriei politice pe care autoarea o dezvolta în paginile articolelor sale reieșea cu claritate atunci când vorbea despre dușmanii din interior ai României.
România avea dușmani nu doar în Europa, ci și în interior, iar aceștia din urmă erau considerați poate mai periculoși, deoarece puteau submina întregul efort de realizare a proiectului național. În primul rând, un astfel de pericol, prezent și în alte părți ale continentului, care „le prepară tuturor [națiunilor, n.n.] robia economică fiindcă cucerește sistematic toate izvoarele de îmbogățire, acesta e evreul”. Izbucnirea Primului Război Mondial și mai ales problema participării României la conflagrație a reprezentat ocazia manifestării antisemitismului românesc, așa cum s-a întâmplat și cu prilejul altor evenimente din trecutul nu foarte îndepărtat față de momentul 1914-1916. Din acest punct de vedere, perioada neutralității a dezvăluit, ca o veritabilă hârtie de turnesol, existența anumitor fenomene, precum cel amintit, latente și mai puțin vizibile într-o perioadă de pace și liniște.
Cartea Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial poate fi achiziționată de la: