Încep să mă plimb încolo și-ncoace, o agitație ciudată mă cuprinde cu totul. Aș putea să o pun pe seama veștilor rele, dar n-aș face decât să mă amăgesc singur. Această stare de neliniște mă chinuie adesea, e ca și când toți anii adunați la un loc mi-ar apăsa pe suflet. Simt că trebuie să mă duc degrabă undeva, dar nu știu unde, mâinile încep să-mi tremure și picioarele să mă doară, iar tâmplele îmi zvâcnesc la gândul coșmarurilor pe care va trebui să le îndur. Tot ce mă înconjoară, pereții întunecați ai palatului, căldura înăbușitoare din curte, râsetele femeilor de la catul de sus și silueta bătrânului Iosafat, toate mă enervează.
Câinele care se uită încă la mine pare să-mi înțeleagă starea, pentru că își lasă coada în jos și o ia la goană înspre poartă. Îl urmăresc cu privirea.
Mă opresc în dreptul fântânii și beau niște apă din vasul lăsat pe margine. Gustul plăcut îmi amintește de țară, de regiunea muntoasă și fertilă prin ale cărei văi de piatră curg râuri cu apă limpede. Şi totuși la o zi distanță de mers se întinde deșertul cel uscat, tărâmul morții. Lumea asta a noastră e foarte stranie, plină de contraste. Ştiu prea bine că aceste gânduri sunt demne doar de un bătrân neghiob, că numai mintea unui om care și-a pierdut pofta de viață poate stărui asupra unor asemenea fleacuri.
Însă ce pot să fac? Sunt precum toți ceilalți, timpul mi-e măsurat, iar de vreme ce viața se apropie de sfârșit, e firesc ca gândurile mele să se îndrepte spre locul unde mi se vor odihni oasele.
Iosafat mă așteaptă în fața porții celei mici. E însoțit de doi soldați. Pe unul din ei nu mi-l amintesc, dar celălalt e tirianul Simron, băiatul lui Naaman, căruia în curând ar trebui să-i dau o funcție mai bună, după cum i-am făgăduit tatălui său. Naaman e unul dintre cei care m-au salvat din ghearele mulțimii dezlănțuite în timpul ultimei revolte, iar eu nu pot uita că îi sunt îndatorat acestui om. Dar acum nu mă pot gândi la asta. Dau din cap spre ei în chip de salut înainte să ies pe poartă. Cu colțul ochiului, observ că sunt cam nesiguri pe ei și înarmați cu lănci, pe lângă săbii. După părerea lor, doi soldați și un servitor bătrân sunt o escortă insuficientă, dar nu am nevoie de o strajă mai mare pentru a merge la tavernă. Am fost tentat să le spun să rămână pe loc și să-mi continui drumul de unul singur. Însă, din fericire, nu sunt chiar atât de îndrăzneț, nu pot să umblu singur prin oraș fără să mă tem de primejdii. Poate că am fost prea blând, căci au apărut mulți răzvrătiți. Şi totul doar în urma acelui an neînsemnat, din pricina căruia poporul nerecunoscător, laolaltă cu Iosafat, încă se plânge.
Poate era mai bine dacă aș fi călcat pe urmele tatei, dacă m-aș fi născut înzestrat cu cruzimea lui. Blândețea nu e deloc potrivită pentru un prinț, dar probabil e prea târziu să-mi obișnuiesc oamenii cu disciplina. Trebuie să mă mulțumesc cu fiecare zi liniștită, trebuie să fiu recunoscător dacă am parte de așa ceva.
Simt pe obraji o briză suflând dinspre lac. Aduce cu ea arome de zambile și crin, mirt și mentă, isop și chiparos. Umbrele roșietice și întunecate schimbă culorile peisajului: verdele livezilor pare mult mai închis, viile devin violet, lanurile maronii-deschis de orz copt capătă nuanțe pământii, iar florile de roșcov arată sângerii. Salcâmii și duzii, tufele de muștar și de caprifoi au înfățișarea unor personaje de demult, a unor monștri de piatră. În stânga noastră, un păstor își mână alene oile spre plantația de măslini, în dreapta, smochinii înconjoară câteva case. Totul este cum ar trebui să fie, fiecare la locul lui. Dacă paradisul există, atunci numele său este cu siguranță Galileea.
Ajungem în dreptul unei porți în zidurile orașului și pornim spre piața mare. De undeva vine miros de pâine coaptă. Vocile copiilor răsună din curțile caselor. Din spatele unei ferestre pe lângă care trecem se aude vocea unei femei bătrâne care se ciondănește cu slujnica. Strada este curată și bag de seamă că mulți oameni mi-au respectat dorința de a așeza plante și palmieri de-a lungul zidurilor. Adesea, când mă plimb pe aici, mă întreb câți m-au crezut nebun când am decis să părăsesc Sepphorisul și să construiesc aici un oraș nou. Dar cine ar putea să-mi reproșeze ceva acum? Mai există în tot regatul Iudeei o asemenea oază? Cezareea Maritima este frumoasă, fără îndoială, însă se află sub stăpânirea romanilor, deci nici nu poate fi pusă la socoteală. Chiar și atunci când oasele îmi vor fi putrezit și numele meu nu va mai fi slăvit, zidurile acestea vor dăinui. N-au decât să spună preoții bărboși ai Ierusalimului ce-or vrea, să numească Tiberiada un cuib al depravării, totuși locul acesta este unul prielnic pentru oameni.
Cartea Irod poate fi achiziționată de la: