Ajunși în siguranță la bârlogul înconjurat de natură, cei doi au coborât din mașină în grabă. Totul era contra cronometru.
Nu că s-ar fi temut să fi e prinși de autoritățile locale, nicidecum. Au scăpat iar aici nimeni nu-i va găsi dar se temeau să nu fi riscat totul pentru nimic. Privind dintr-o perspectivă, nu dintr-un punct, întotdeauna Arthur a considerat că oamenii sunt mai fragili decât furnicile. Emoțiile îi făceau astfel.
Doctorul a deschis ușile din spate și s-a chinuit să tragă de sacul mat. În ciuda alurii sale robuste și a minții aprige, eforturile păreau să-i fi e zadarnice. Vârsta l-a ajuns din urmă. Când o văzu studiind raza de lumină din spatele copacilor, ca niște nuferi într-un iaz secat, Arthur strigă:
– Hai și dă-mi o mână de ajutor, nu te holba la venirea iernii! Are să te-nfulece într-o bună zi pe de-a întregu’!
Femeia își săltă privirea spre Arthur și îl văzu chircindu-se să tragă captura.
– Mai bine decât să mor sugrumată de cancer.
– Frumoasă constatare!
Se apropie de mașină cu mersul târșit.
Înhăță de sac și îl azvârli înspre ea.
– Apucă de capul celălalt, zise doctorul.
Ea clipi flatant pe sub sprâncenele pensate.
– La care te referi?
– Nu fi ridicolă. Am totuși o vârstă, nu-mi mai arde de așa ceva.
Cei doi au ridicat pe umeri sacul ce avea greutatea unei stânci.
– Atunci ce a cu pilulele alea albastru marin?
Arthur se încruntă și eschivă răspunsul.
Mereu îi aducea aminte de acele viagra găsite în buzunarul de la halatul de lucru pe când trata o pacientă. Din acea zi, ea a început să facă glume pe seama asta, învinuindu-l că nu îi împărtășea experiențele sexuale de la vârsta a treia. Dar era total eronat. Nu avea nevoie de pastile. Și nici de femei. Avea nevoie ca toate cercetările sale să dea într-un fi nal roadele așteptate, iar asta se va întâmpla în curând.
Cei doi au ridicat sacul pe spate și mai sus și au urcat treptele din lemn de la intrarea în Clinica Facultății Private a lui Arthur.
După ce l-au scos din sac și l-au miruit cu tot ce trebuia, cele două cadre medicale, echipate cu halate albe mânjite pe alocuri cu sânge, au coborât la așa-zisul birou de la parter.
Din felinare erupea lumina ca lumânările din dovlecii de Halloween. Întunericul picta contururi sinistre de jur-împrejurul lor. Surorile nopții completau natura cu ale sale greierături.
– Unde-i mapa cu asigurările de sănătate, certificatul de naștere și toată hârțogăraia? îl repezi ea.
Arthur pufni și ridică din sprâncene, dezvelindu-și ochii goi.
– A prins picioare și a plecat. De unde să știu eu?
Femeia frunzări prin munții de hârtie crescuți pe birou. Câteva coli și dosare au căzut pe jos, altele s-au mototolit. Apoi în sfârșit zise:
– Mersi, am găsit-o.
Doctorul s-a pironit lângă ea ca un tânăr tandru cu mintea la fecioara-i dintre picioare.
– Așadar, zise el, transferul a fost încheiat cu succes.
Ea își ridică privirea spre barba lui, adulmecând aroma de vârstnic potent. Întotdeauna Arthur a degajat un șarm plin de compasiune, atracție, protecție, siguranță, nebunie și incertitudine. Dar la naiba cu toate astea, trebuia să se ridice din umilința asta sentimentală care nu făcea decât să o consume mai tare decât o metastază.
– Îhî. Dar de abia acum vedem dacă…
Arthur flutură mâna prin aer și-i reteză vorbele fără drept de apel.
– Niciodată să nu-mi contești munca!
Eu te-am recrutat și datorită mie îți menții statutul! Bine, neoficial, dar totuși îl menții. Altfel pocneai popcornul pe Republicii și vindeai diabet prin vată de zahăr necunoscuților! Ani de-a rândul am făcut cercetări, întreaga viață mi-am dedicat-o scopului de a găsi leacuri pentru orice. Până acum avem la activ câțiva pacienți care au scăpat din situații precare și care, dacă nu i-am fi colectat, ar fi sfârșit târșindu-și călcâiele pe holurile spitalelor. În glasul său răsuna o oarecare urmă de speranță. Speranță de care avea nevoie orice medic înainte de a păși în sala de operație.
– Eu merg să mă descotorosesc de mașină, adăugă el în cele din urmă. Succes, draga mea…
I se păru că nu a auzit bine. I-a spus cumva dragă? Dragă… ce?
– … acolită, completă Arthur.
– Drăguț compliment, îl ironiză ea.
După ce dr. Arthur trase ușa în urma lui, se pomeni din nou singură. De ce a ascultat în toți acești ani de el? Și pe cine au vindecat? Cazurile de până acum la care s-a referit și-au găsit tainele în moarte. O moarte pe care o urăște, dar o și adoră. Până la urma urmei, ea ar trebui vindecată, ea ar fi tăciunele din întreaga clădire. În trecut a fost expulzată din universul medicinei și a fost catalogată ca fiind labilă psihic. Dacă mai adăuga și tulburările antisociale de personalitate, tulburarea obsesiv-compulsivă și anxietatea socială, cu puțin noroc și la insistențele altor medici era cât să fi e considerată psihopată. Dar el a salvat-o. Doctorul Arthur, un medic înalt și chipeș cu talentul persuasiunii.
Cartea Nu mă tem poate fi achiziționată de la: