„Arhitectul nu fusese niciodată un tip prea popular. Dăduse la arhitectură fiindcă și taică-su făcuse aceeași meserie și, ca mai toți absolvenții de arhitectură și medicină, simțea că e mai înalt cu minimum un centimetru decât restul pământenilor. Era deținătorul unui simț în plus față de ceilalți muritori – simțul esteticului desăvârșit, știa secretul proiectării clădirilor în care restul meltenilor doar viețuiau, se îmbrăca impecabil. Se simțea un tip superior și se purta ca atare. Gestul care îl definea în cea mai mare măsură era un rictus de dispreț – o încrețitură a nasului, de la care se alesese cu niște cute vizibile pe față. E drept că nu muncise prea mult în cei treizeci și bine de anișori – câteva lucrări ușurele, picate de la biroul de arhitectură al lui ta-su, însă asta nu importa defel în economia aroganței lui.
Petrecea enorm de mult timp pe internet, agățând femei aflate și ele în căutarea unui partener de hârjoneală. În primă instanță, damele îi picau ca muștele în plasa abil întinsă. Îl ajuta mult și înfățișarea: era înalt și arătos, iar în fotografii avea o figură impunătoare care nu-i trăda caracterul său, mai degrabă, lipsa lui. Nu-i lipseau însă vocabularul, ironia sau autoironia. Se declara alcoolic de circumstanță, dar într-un fel atât de deschis, fără ocolișuri, încât părea de-a dreptul atrăgător, numai bun de salvat. Lungea la nesfârșit preludiile internautice, știind că, atunci când îl vor întâlni, femeile îl vor găsi nesuferit, de nesuportat și îl vor părăsi. Puținele care rezistau primelor întâlniri și ajungeau în apartamentul lui erau extrem de dezamăgite de lipsa oricărei inițiative erotice: avertismentul seducător cum că ar fi băut cam mult devenea o realitate insuportabilă. Arhitectul bea pahar după pahar și sfârșea adormind pe unde apuca. De regulă, tot atunci sfârșeau și scurtele lui relații.
Habar n-avea dacă suferea de o formă de impotență, însă era cert că sexualitatea nu era domeniul lui forte. Posibil ca ăsta să fi fost motivul pentru care a prins-o pe fosta lui nevastă în pat cu prietenul lui de-o viață, admitea pentru sine, uneori. O femeia ca mine nu poate fi neglijată atât de grav la pat!, îi reproșase infidela. Ești un bețiv semi-impotent și ratat, îi spusese, iar vorbele astea îi reveneau în cap cel puțin o dată pe zi. De la divorț, devenise și mai puțin libidinal – femeile îl interesau strict până la momentul în care a fi fost gata să se bag în așternuturi cu el. Să facă sex cu ele i se părea un efort uriaș și o murdărire inutilă. Îi era de-ajuns să le fi adus în punctul în care cedau și deveneau prăzi facile. Consumarea propriu-zisă aproape îl dezgusta. Nu găsea nimic ispititor într-o femeie cucerită, gata să i se dăruiască, ba uneori insistând să fie luată. Prefera să se îmbete și să le dezamăgească. Metoda funcționa impecabil: chiar dacă insistau câteva zile la rând, niciuna dintre femeile astea nu rezista tratamentului lui standard: alcool și ignor. Când dispăreau, răsufla ușurat și trecea la următoarea victimă, începând la nesfârșit cu aceeași poveste cu final cunoscut și obositor de previzibil. Femeia cu care venise la munte era aproape de linia de finiș.”
Cartea Sfârșitul nopții poate fi achiziționată de la: