„Regimentele de infanterie, luate prin surprindere în pădure, părăseau în fugă pădurea, iar companiile, amestecându-se unele cu altele, se retrăgeau în dezordine. Un soldat, în prada panicii, rostise cele mai groaznice şi mai nesocotite cuvinte care se pot rosti în război: „Ne au tăiat retragerea!”. Şi vorba asta, împletindu-se cu spaima, se răspândise în toată mulţimea soldaţilor.
– Ne-au încercuit! Ne-au tăiat retragerea! Suntem pierduţi! strigau cei care dădeau bir cu fugiţii.
Comandantul regimentului, în clipa în care auzise împuşcăturile şi strigătele din spatele lui, pricepuse că se întâmplase o nenorocire cu regimentul lui, şi gândul că el, ofiţer vechi şi fără nici o pată în toată cariera sa, ar putut fi învinuit de către şefii săi de neglijenţă sau de lipsă de iniţiativă, îl impresiona atât de tare, încât, cât ai bate din palme, uitând de nesupunerea colonelului de cavalerie şi de importanţa gradului său de general, dar, mai cu seamă, uitând cu totul de pericol şi de instinctul de conservare, se înclină spre oblâncul şeii şi, dând pinteni calului, zbură spre regimentul său prin ploaia de gloanţe care cădea din toate părţile, dar din fericire fără să-l nimerească. Dorea un singur lucru: să afle despre ce-i vorba şi, pe cât îi va fi cu putinţă, să-şi îndrepte greşeala dacă era a lui, pentru a nu fi învinuit el, ofiţer exemplar şi fără nici o pată, cu vechime de douăzeci şi doi de ani în armată.
După ce se strecură cu bine printre francezi, se repezi pe câmpul din spatele pădurii, prin care ostaşii ruşi, fără să mai asculte de comenzi, fugeau la vale. Bătuse clipa de îndoială morală, cumpăna care hotărăşte soarta bătăliilor: vor asculta oare aceste gloate dezorganizate de soldaţi glasul comandantului lor sau, mulţumindu-se să se uite la el, îşi vor continua fuga? Fără să ţină seamă de strigătul disperat, altă dată atât de temut, al comandantului, nici de chipul său roşu de furie şi desfigurat şi nici de mişcările ameninţătoare ale sabiei sale, soldaţii fugeau cu toţii, vorbeau între ei, trăgeau în aer şi nu luau în seamă comanda. Clipa de îndoială, cumpăna care hotărăşte soarta bătăliilor, înclina vădit spre propagarea panicii.
Generalul, sufocându-se de-atâta strigăt şi de fum, începu să tuşească şi se opri disperat. Totul părea pierdut; dar în clipa aceea francezii, care până atunci năvăliseră asupra alor noştri, se retraseră deodată de la liziera pădurii, fără nici o pricină vădită, iar din pădure îşi făcură apariţia nişte puşcaşi ruşi. Era compania lui Timohin, sigura care rămăsese în ordine şi care, pitulată într-un şanţ la liziera pădurii, îi atacase prin surprindere pe francezi. Timohin, cu sabia goală în mână, se aruncase asupra inamicului, scoţând strigăte atât de îngrozitoare, cu o îndârjire atât de nebunească, de om beat, încât francezii aruncaseră armele şi o luaseră la fugă înainte de a-şi fi dat seama de ce se întâmplă cu ei. Dolohov, care mergea în pas alergător alături de Timohin, trase fără să mai ia puşca la ochi şi ucise un francez, iar apoi luă de guler un ofiţer, care se predă. Fugarii se înapoiară, batalioanele se refăcură, iar armata franceză, care tăiase flancul stâng în două, fu pentru o clipă respinsă. Unităţile de rezervă reuşiseră să se unească şi fugarii se opriră. Comandantul de regiment se oprise împreună cu maiorul Ekonomov lângă pod, pentru a supraveghea retragerea companiilor, când un soldat se apropie de el şi i se agăţă de scară, aproape rezemându-se de cal. Soldatul purta o manta albăstruie de postav din comerţ şi n-avea nici raniţă, nici chivără; capul îi era bandajat, iar pe umeri îşi înfăşurase o cartuşieră franceză. În mână ţinea o sabie ofiţerească. Era palid; frumoşii lui ochi albaştri priveau uluiţi, drept în faţa comandantului de regiment, iar gura lui zâmbea. Cu toate că era ocupat să dea tocmai un ordin maiorului Ekonomov, comandantul regimentului nu putu să nu acorde atenţie acestui soldat.
– Excelenţă, iată două trofee, spuse Dolohov, arătând sabia franţuzească şi cartuşiera. Am făcut prizonier un ofiţer francez. Am oprit compania. Dolohov sufla greu de oboseală; vorbea cu întreruperi. Întreaga companie poate confirma acest lucru. Rog pe Excelenţa Voastră să-şi noteze!
– Bine, bine, zise comandantul de regiment şi se întoarse spre maiorul Ekonomov.
Dar Dolohov nu se depărta cu una, cu două; el îşi desfăcu bandajul de la cap şi-şi arătă sângele închegat din păr…
– O rană de baionetă şi totuşi am rămas în front. Vă rog să nu uitaţi acest lucru, Excelenţă. De bateria lui Tuşin uitase toată lumea şi de-abia pe la sfârşitul luptei prinţul Bagration, auzind că nu mai contenea în centru canonada, îl trimise într-acolo pe ofiţerul de serviciu din statul său major, şi apoi pe prinţul Andrei, să ordone bateriei să se retragă cât mai grabnic. Trupele de acoperire ale bateriei lui Tuşin se retrăseseră, nu se ştie din al cui ordin, chiar în toiul luptei; dar bateria continuase să tragă şi nu fusese luată de francezi tocmai din pricină că inamicul nu putuse bănui că dârzenia acestei îndrăzneţe canonade se întemeia doar pe cele patru tunuri, fără de nici o acoperire. Dimpotrivă, judecând după energica acţiune a acestei baterii, inamicul presupusese că ruşii şi au concentrat aici, în centru, grosul forţelor, şi cele două atacuri încercate de francezi asupra acestui punct fuseseră respinse de fiecare dată de salvele cu mitralii ale celor patru tunuri stinghere, izolate pe înălţime.
Îndată după plecarea prinţului Bagration, Tuşin reuşise să dea foc satului Schöngraben.
– Vezi, i-am zăpăcit! Arde! Iată, iese fum! Bine i-am mai nimerit! Straşnic! Iese fum, iese fum! Spuneau, înviorându-se, servanţii.”
Cartea Război și pace poate fi achiziționată de la: