În perioada ultimilor ani de școală, mi-am dat seama că partea proastă la părinții mei era faptul că aveau un dispreț absolut pentru genul de viață pe care intenționam să-l duc. Eram „bun” la engleză. Publicasem sub pseudonim poezii în revista școlii. Îl consideram pe D.H. Lawrence ca pe cel mai mare scriitor al secolului. Ei nu auziseră de el și tot ce știau era probabil legat de Amantul doamnei Chatterley. Totuși, o anume căldură afectivă a mamei sau accidentalele manifestări de bună dispoziție ale tatei m-ar fi putut face fericit; eu însă am admirat la ei alte lucruri decât ar fi dorit ei. Când am împlinit optsprezece ani și Hitler nu mai era, ei se transformaseră pentru mine în simpli susținători materiali față de care se cuvenea să-mi manifest recunoștința. M-am conformat, dar nimic mai mult.
Duceam o viață dublă. La școală îmi mersese cumva vestea că sînt estet și cinic de război. Tradiția și spiritul de sacrificiu m-au forțat să intru în armată. Dorind cu tot dinadinsul să studiez mai departe, directorul școlii m-a ajutat să ajung la facultate. Și în armată duceam o viață dublă, în public jucam, fără să-mi placă, rolul fiului „neînfricatului” comandant Urfe, citind însă cu frenezie, cînd eram singur, tot ceea ce apărea nou în Colecția Penguin și broșuri cu poezii. M-am demobilizat cât am putut de repede.
M-am înscris la Oxford în 1948. Când eram în anul doi la Colegiul Magdalen, puțin după vacanța mare în timpul căreia nu prea mi-am văzut părinții, tata a trebuit să plece în India, unde a luat-o și pe mama. Avionul în care se aflau a fost prins de furtună și s-a zdrobit de sol la optzeci de kilometri de Karachi, transformându-se într-un rug funerar. După un prim șoc, am fost cuprins aproape imediat de un sentiment de ușurare, de eliberare. Singura mea rudă mai apropiată, fratele mamei, avea o fermă în Rhodezia, așa că nu mai aveam o familie care să pună piedici în calea dezvoltării personalității mele. Probabil că nu am fost un fiu prea iubitor, în schimb, mă dedicasem ideilor în vogă.
Cel puțin așa credeam eu și un grup de colegi cam ciudați. Am constituit un club destul de restrâns, Les Hommes Révoltés, beam sherry foarte sec și (în semn de protest împotriva hainelor de molton ros ale anilor ’40) ne îmbrăcam la întruniri în costume gri-închis cu cravate negre. Discutam despre existență și despre neant și numeam „existențialism” un anume mod de comportament inconsecvent. Persoane mai puțin luminate ar fi numit aceasta capriciu sau pur și simplu egoism. Ceea ce nu înțelegeam era că eroii sau antieroii romanelor franțuzești existențialiste, pe care le citeam, nu se voiau realiști. Am încercat să-i imităm, confundând descrieri metaforice ale unor modele complexe de simțire cu eventuale îndreptări de comportament. Noi chiar am simțit angoasele pe pielea noastră. Cei mai mulți dintre noi, credincioși tradiției „dandy” de la Oxford, doream să arătăm diferit. În cadrul clubului așa a și fost.
Am deprins obiceiuri costisitoare și maniere afectate. Am obținut o calificare modestă și iluzia pretențioasă de a fi poet. Nimic nu era mai puțin poetic decât plictisul pe care-l afișam față de viață în general și față de nevoia de a-mi câștiga pâinea în special. Eram prea necopt ca să știu că cinismul de orice fel este o mască pentru neputința de adaptare – pe scurt, un fel de impotență – și că a disprețui orice fel de efort este cel mai mare efort. Am asimilat însă o doză mică dintr-un lucru permanent util, cea mai importantă contribuție a Oxfordului la viața civilizată: onestitatea socratică. Mă învăța, cu intermitență dar destul de des, că nu este îndeajuns să te revolți împotriva propriului trecut. Într-o zi m-am manifestat față de cîțiva prieteni revoltător de înverșunat împotriva armatei; ceva mai târziu, cînd m-am întors în camera mea, mi-am dat seama că simplul fapt de a spune cu obrăznicie lucruri care l-ar fi dat gata pe tata dacă mai trăia nu însemna că nu mă mai aflu sub influența lui. Adevărul este că nu eram cinic din fire, era doar o manifestare a revoltei. Scăpasem de ceea ce uram, dar nu descoperisem ce și unde puteam iubi, așa că pretindeam că iubirea nu se afla nicăieri.
Bine echipat pentru eșec, m-am lansat în viață. Din panoplia de termeni esențiali ai tatălui meu lipsea „Prudența financiară”. Avea un cont ridicol de mare deschis la restaurantul Ladbroke și notele pentru mesele pe care le oferea la popotă erau incredibil de mari pentru că îi plăcea să se bucure de popularitate și în loc de farmec trebuia să ofere de băut. După ce avocații și fiscul și-au luat ce li se cuvenea, partea mea nu mai reprezenta o sumă îndestulătoare ca să-mi asigure traiul. Toate locurile de muncă la care mă gândeam – Ministerul de Externe, în Administrație, în Colonii, într-o bancă, în comerț, în agenții publicitare – mi se păreau ușor de obținut. M-am prezentat la mai multe interviuri. Dar, nesimțindu-mă obligat să-mi exprim entuziasmul pe care lumea noastră îl așteaptă de la un tânăr funcționar superior, nu am avut nici un succes.
În cele din urmă, așa cum au procedat nenumărați alți absolvenți de la Oxford înaintea mea, am răspuns unui anunț din „The Times Educational Supplement”. M-am prezentat la adresa respectivă, o școală oarecare din Anglia de Est, unde mi s-a oferit postul după ce am fost examinat în grabă. Aveam să aflu mai târziu că mai fuseseră doi candidați, ambii absolvenți ai unor universități mai puțin celebre și mai erau doar trei săptămâni până la începutul trimestrului.
Băieții, vlăstare ale unor familii burgheze educate pe bandă, erau destul de răi; orășelul înăbușitor era un coșmar. Cea mai groaznică însă era cancelaria. Când intram în clasă mă relaxam. Plictiseală, an de an aceeași viață paralizant de previzibilă plana ca un nor deasupra corpului profesoral. Era o plictiseală de moarte, nu apatia mea obișnuită pe-atunci în vogă. Din plictiseală decurgea fățărnicia și furia neputincioasă a celor vârstnici care știau că au ratat și a celor tineri care presupuneau că nu se vor realiza nici ei. Profesorii mai bătrâni întruchipau o predică macabră; cînd te uitai la unii dintre ei te apuca amețeala, erau imaginea perfectă a hăului inutilității umane… sau cel puțin aceasta a fost senzația mea în timpul trimestrului al doilea.
Nu puteam să-mi petrec viața traversând un astfel de deșert; simțeam pe zi ce trece că această școală pietrificată, cu aere de eleganță era Anglia la scară redusă și că trebuia să le părăsesc pe amândouă ca să evit ridicolul. Mă săturasem, de asemenea, și de o fată.
Demisia mi-a fost acceptată cu resemnare, urmând să-mi țin cursurile până la sfârșitul anului. Atunci cînd am făcut o aluzie vagă la neliniștea mea, directorul a bănuit pe loc că aveam de gând să merg în America sau în vreo colonie engleză.
Cartea Magicianul poate fi achiziționată de la: