Ce ar fi mai suportabil: convingerea că s-a întâmplat deja tot ce putea fi mai rău? Ori teama aceasta care crește din clipă în clipă? Nenorocirea imediată ori uzura lentă?
Manevra bruscă de depășire m-a făcut să tresar. M-am dezmeticit și am ridicat privirea.
Flăcări negre-gălbui se înălțau din autocamionul care intrase frontal în pilonul podului pentru pietoni de pe strada de lângă râul din Sörnäinen. Vehiculul se frânsese în două. Niciuna dintre mașinile care treceau pe lângă el nu încetinea sau oprea. Toate ocoleau grăbite epava cuprinsă de flăcări, luând-o pe banda exterioară.
La fel și autobuzul în care mă aflam.
Mi-am descheiat haina înmuiată de ploaie, am dibuit pachetul de batiste din buzunarul interior, am scos cu degete jilave o batistă din pachet și mi-am șters fața și părul. Batista s-a îmbibat instantaneu de apă, am mototolit-o și am vârât-o în buzunar. Mi-am scuturat apoi picăturile de apă de pe jachetă și am scos mobilul din buzunarul pantalonilor. Am încercat din nou să o sun pe Johanna.
Același anunț: Persoana apelată nu poate fi contactată.
Tunelul de metrou era închis între Sörnäinen și Keilaniemi din cauza inundațiilor. Toți pasagerii erau nevoiți să coboare la gara Kalasatama și să aștepte în ploaie, timp de douăzeci de minute, autobuzul.
Am lăsat în urma noastră camioneta și mi-am îndreptat privirea spre monitorul din cabina cu sticlă blindată a șoferului. Se difuzau știrile zilei: regiunile sudice ale Spaniei și Italiei fuseseră lăsate, în mod oficial, în plata Domnului. Bangladeshul se scufunda în mare, ciuma izbucnise și amenința să se extindă pe tot teritoriul Asiei. Conflictul dintre India și China pentru rezervele de apă din Himalaya adusese cele două țări în pragul războiului. SUA închiseseră granița cu Mexicul, iar cartelurile mexicane de droguri răspunseseră cu rachete îndreptate către Los Angeles și San Diego. Incendiile din jungla amazoniană nu puteau fi oprite, deși noi albii de râu fuseseră aruncate în aer pentru a izola zona incendiilor. La ora actuală, numărul războaielor sau al conflictelor armate de pe teritoriul Uniunii Europene ajunsese la treisprezece, majoritatea erau în zonele de frontieră. La nivel mondial, se estima că între 650 și 800 de milioane de oameni fugeau de efectele catastrofei climaterice. Avertizări de pandemii: H3N3, malarie, tuberculoză, ebola, ciumă. La final, puțin divertisment: proaspăt încoronata Miss Finlanda era de părere că la primăvară totul va fi mult mai bine.
M-am uitat iarăși afară, la ploaia care cădea de luni de zile. Precipitațiile debutaseră la începutul lunii septembrie și nu se întrerupseseră decât pentru câteva momente. Aproape toate cartierele din apropierea mării erau sub ape: în orice caz, Jätkäsaari, Kalasatama, Ruoholahti, Herttoniemenranta și Marjaniemi. Mulți dintre locuitori pierduseră orice speranță și își abandonaseră casele.
Locuințele nu rămâneau multă vreme goale. Igrasioase, umede și în parte inundate, deveneau adăpostul celor câteva sute de mii de refugiați care veniseră în țară. Seara, cartierele acestea inundate și lipsite de curent electric erau luminate de flăcările înalte și strălucitoare ale vetrelor improvizate și ale focurilor de tabără.
Am coborât din autobuz în Piața Gării. Aș fi putut scurta ultima bucată de drum luând-o prin parcul Kaisaniemi, dar am preferat Kaivokatu, strada Fântânii. Parcurile erau mai prost păzite decât străzile, nu erau suficienți polițiști. În zona gării erai obligat să-ți croiești calea prin mulțimile de oameni. Locuitorii părăseau panicați orașul, porneau în trenuri supraaglomerate către nord, cărând în spinare geamantane și rucsacuri burdușite.
În fața gării zăceau, sub prelate de plastic, făpturi inerte în saci de dormit. Nu puteai ști dacă locuiau acolo sau așteptau să plece undeva. Luminile farurilor se amestecau cu gazele de eșapament, cu lucirile gălbui ale felinarelor, cu roșul, albastrul și verdele stridente ale reclamelor luminoase. Lângă gară se înălța, ca un schelet negru-cenușiu, clădirea pe jumătate arsă a poștei. Când am trecut pe acolo, am încercat din nou să o sun pe Johanna.
Am ajuns la sediul ziarului, am așteptat o jumătate de oră la punctul de control, mi-am predat pentru scanare geanta și telefonul, mi-am dat jos haina, pantofii și cureaua, m-am îmbrăcat și încălțat apoi la loc și m-am îndreptat către recepție.
Am rugat-o pe femeia de la recepție să îl sune pe șeful Johannei. Dintr-un motiv sau altul, nu răspunsese la apelurile mele. Îl întâlnisem de câteva ori și bănuiam că va răspunde când va vedea că apelul vine din interior.
Femeia de la recepție avea în jur de treizeci de ani, o privire glacială, păr scurt și gesturi controlate ce trădau fostul soldat profesionist, care veghea acum cu arma la picior asupra integrității fizice a ultimului ziar din țară.
M-a privit în ochi, în timp ce vorbea în receptor.
– Un bărbat pe nume Tapani Lehtinen… i-am verificat identitatea… Sigur că da… O clipă.
A urmat o mișcare din cap în direcția mea, scurtă ca o lovitură de topor.
– În ce problemă?
– Soția mea, Johanna Lehtinen, a dispărut.
Cartea Tămăduitorul poate fi achiziționată de la: