Kallik văzu cum ochii acestuia se îndreaptă către Taqqiq și înțelese că adevăratul motiv era că Toklo nu dorea ca fratele ei să afle că Ujurak își poate schimba înfățișarea… cel puțin, deocamdată. Kallik oftă. Nu avea de ce să obiecteze – Taqqiq nu făcuse nimic pentru a-i câștiga încrederea lui Toklo, mai ales după ce el și prietenii lui furaseră un pui de urs negru la Întâlnirea de Ziua Cea Mai Lungă. Era necesar să mai treacă ceva timp, asta era tot – dar și Taqqiq trebuia să înceteze să mai fie atât de dificil.
Toklo traversă pârâul și se îndreptă către copacul în care tocmai se cocoțase Lusa, urmat la numai câțiva pași de Ujurak. Kallik lăsă apa să îi mai răcorească labele pentru câteva clipe, înainte să se urnească și ea, cățărându-se pe stânci. Trase adânc aer în piept și, în aceeași clipă, simți în nări un iz discret. Vânat!
Ghemuindu-se, înaintă călcând ușor, amușinând întruna. Observă mai la vale o adâncitură acoperită cu iarbă înaltă, uscată. Poate că acolo se găsește ceva… ceva de mâncare.
„Dacă aș reuși să prind ceva pentru toată lumea, cred că și Toklo ar fi mulțumit!” Kallik își ținu respirația, încercând să se apropie, fără să atingă cu ghearele piatra de sub picioare. Simți cum îi chiorăie mațele de foame și cum își julește blana de pe burtă de țepii unor mărăcini. Pentru o vreme, i se păru că totul în jurul ei încremenise, la fel ca în ziua aceea, pe gheață, când Nisa așteptase ca focile să-și facă apariția prin copci.
Kallik inspiră din nou, adânc, de data aceasta reușind să recunoască mirosul: era una dintre acele păsări care își fac cuibul printre pietre. Îi putea vedea deja penajul castaniu printre firele înalte de iarbă. Pasărea încă nu îi simțise prezența, așa că ursoaica mai făcu un pas către cuibul ei.
Deodată, simți o vibrație în pietrele de sub picioare. Mârâind puternic, Taqqiq trecu val-vârtej pe lângă ea și, cu gura căscată și ghearele scoase din teacă, se aruncă asupra adânciturii pline de iarbă. Se auzi un fel de forfotă, după care pasărea țâșni dintre ierburi, împrăștiind pene în toate direcțiile. Țipă îngrozită și își luă zborul spre înaltul cerului. Disperată, Kallik privi cum prada ei se pierde în depărtare. Era o pasăre bine hrănită și, în aparență, tânără – ar fi fost cea mai bună masă din ultima vreme. Parcă i se făcuse și mai foame acum!
– Păsări idioate! exclamă Taqqiq, scuturându-și blana și ieșind dintre ierburile înalte. Salik se pricepea de minune să le prindă.
„Urși negri inofensivi și buni la prins păsări, vrei să spui”, gândi Kallik cu amărăciune. Ursoaica îl învinovățea pe prietenul lui Taqqiq, Salik, de faptul că îl transformase pe fratele ei într-un monstru arogant și neprietenos. Salik se purtase de parcă ar fi fost conducătorul grupului de urși albi, tineri, care insultaseră pe toată lumea în timpul întâlnirii din Ziua Cea Mai Lungă și care încercaseră să provoace un adevărat război printre urșii negri. Nu făcuseră decât necazuri, iar Kallik fusese îngrozită atunci când aflase că unul dintre făptași era chiar fratele ei, de care se îngrijise încă din ziua în care mama lor fusese ucisă de orci, pe ghețuri.
Taqqiq se așezase între timp pe iarbă, scărpinându-se după urechi. Kallik își întoarse capul și îl văzu pe Toklo cum îi privește de lângă copac. Probabil că văzuse cum rataseră prada. Se duse la el și îi șopti:
– Îmi pare rău.
Toklo atinse absent cu laba rădăcina copacului și-i răspunse morocănos:
– Nu-i nimic.
Lusa coborâse de pe crengile de sus, făcând apoi un salt până în spatele celor doi:
– Din câte mi-am putut da seama, panta asta continuă până la o creastă, destul de departe de aici. Pe partea stângă, mi s-a părut că văd și niște copaci – de asemenea, o grămadă de urși care părăsesc lacul din spatele nostru. Mai e un urs alb la câteva lungimi de urs, în dreapta noastră, care a pornit-o cam în aceeași direcție cu noi, dar pe acolo, spuse ea, arătând cu botul către locul de unde izvora pârâul, aflat între doi bolovani uriași, sus, în dreapta.
– Un urs alb? repetă Kallik neliniștită.
Vreunul dintre prietenii lui Taqqiq se hotărâse oare să vină după ei?
– Nu cred că l-am mai văzut, îi spuse Lusa – iar Kallik înțelese că și Lusa se gândise la același lucru. Cred că e o femelă. O femelă însoțită de un pui.
– Atunci, înseamnă că nu vrem să dăm peste ei, spuse Toklo. În zona asta nu ne putem permite să împărțim prada cu nimeni. De aceea, în măsura în care se poate, ar trebui să ne ținem la distanță de alți urși.
„Va fi destul de greu să ne hrănim pe noi înșine. Suntem deja cinci urși care călătoresc împreună”, gândi Kallik. „În special în condițiile în care eu și Taqqiq suntem niște vânători atât de slabi.”
Era recunoscătoare pentru faptul că Toklo nu spusese asta cu voce tare, dar se temea că și el era de aceeași părere.
– Mergem mai departe, spuse Ujurak, pășind în jurul copacului.
Taqqiq îi aruncă o privire plină de suspiciune, încovoindu-și spatele. Îl urmă pe micul urs brun care începu să se cațere mai departe, pe stânci. Auzind cum lovește cu ghearele de pietre, Ujurak se întoarse și îl privi nedumerit, de parcă nu ar fi fost convins de faptul că Taqqiq rămăsese cu ei.
Kallik rămase puțin în urmă alături de Lusa. I se părea ciudat să constate că se simțea mult mai în largul ei în compania acestei mici ursoaice negre, decât în cea a propriului frate.
– Sunt sigură că lui Taqqiq nu îi trebuie decât ceva timp să se obișnuiască cu noi, spuse Kallik după o scurtă perioadă în care ursoaicele pășiseră în tăcere, una lângă alta.
Apoi se întrebă dacă nu cumva tocmai făcuse o gafă…
De undeva, din apropiere, se auzeau trilurile unei păsări, care părea să-i sfideze pentru episodul de vânătoare ratat cu puțin timp în urmă.
Cartea Exploratorii. Vol. 3: Muntele de fum poate fi achiziționată de la: