„Nimic din toate acestea nu părea cu adevărat important. Tocmai semnasem un contract cu Leads Music, acordându-le dreptul de a-mi edita cântecele, chit că, pe moment, nu prea aveam mare lucru de pus pe masă. Încă nu compusesem multe piese. Lou îmi dăduse în avans o sută de dolari din posibilele încasări viitoare, ca să semnez documentul, și asta mă mulțumea pe deplin.
John Hammond, care mă adusese la Columbia Records, mă prezentase lui Lou, rugându-l să se ocupe de mine. Hammond nu ascultase decât două din primele mele compoziții, însă intituise că nu mă voi opri aici.
Întors la biroul lui Lou, am scos chitara din cutie și am început să mângâi corzile. Camera era ticsită: cutii cu partituri claie peste grămadă, aviziere cu bilețele conținând datele de înregistrarea ale artiștilor, discuri negre lăcuite, viniluri cu etichete albe aruncate la întâmplare, fotografii cu autograf ale vedetelor, portrete lucioase – Jerry Vale, Al Martino, Andrews Sisters (Lou era însurat cu una din surori), Nat King Cole, Patti Page, The Crew Cuts, o pereche de magnetofoane cu consolă, un birou masiv din lemn maroniu închis încărcat până la refuz cu tot felul de nimicuri. Lou a instalat un microfon pe birou în fața mea și l-a conectat la unul dintre magnetofoane, pufăind tot timpul dintr-un trabuc ieftin.
– John și-a pus mari speranțe în tine, mi-a spus Lou.
John era John Hammond, mare căutător de talente și descoperitor de artiști uriași, figuri marcante ale istoriei muzicii înregistrate: Billy Holiday, Teddy Wilson, Charlie Christian, Cab Calloway, Benny Goodman, Count Basie, Lionel Hampton. Artiști a căror muzică făcuse America să vibreze. El fusese cel care îi scosese în față. Hammond, printre altele, fusese cel care produsese ultimele înregistrări ale lui Bessie Smith. Era un exponent al adevăratei aristocrații americane. Mama lui era din familia Vandebilt și John fusese crescut și educat în înalta societate, beneficiind de toate avantajele care derivă din asta, numai că el nu se mulțumise doar cu atât și își urmase propria pasiune, muzica, în special ritmurile săltărețe ale jazzului, bluesului sau ale muzicii de cult a negrilor. El sprijinise și apărase până la sacrificiu aceste curente. Nimeni nu-i putea sta în cale și el n-avea timp de pierdut. Nu-mi venea să cred că am ajuns să stau în biroul lui, să semnez cu el un contract pentru Columbia Records era ceva de necrezut. Mi se părea ceva de poveste.
Columbia era una dintre cele mai importante case de discuri din țară și, pentru mine, fie și numai să deschid acolo o ușă însemna ceva. În primul rând, muzica folk era considerată fără valoare, ceva de mâna a doua, de resortul micilor case de discuri. Marile companii erau rezervate elitei, muzicii igienizate și pasteurizate. Unul ca mine n-ar fi fost admis într-un asemenea mediu decât în împrejurări cu totul extraordinare. Dar John însuși era un om extraordinar. Nu făcea discuri sau înregistrări școlărești. Avea viziune și instinct, mă văzuse și mă ascultase, îmi înțelesese gândurile și trăirile și credea în viitor. Mi-a explicat că văzuse în mine un continuator al unei mari tradiții, tradiția bluesului, a jazzului și folkului, și nu vreun copil-minune experimentalist sau vreo găselniță de ultima oră. Nu c-ar fi existat experimente radicale pe atunci. Pe scena muzicală a Americii de la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 totul părea mai degrabă adormit. Radiourile populare păreau să fi încremenit în glumițe ieftine. Abia peste niște ani buni The Beatles, The Who sau The Rolling Stones aveau să aducă o gură de aer proaspăt. Pe vremea aia cântam niște melodii folk destul de dure, pline de foc și pucioasă. Nu era nevoie să recurgi la cercetări sociologice ca să înțelegi că nu se potriveau cu nimic din ceea ce se difuza la radio și că nu prea se pretau pentru o comercializare de masă, însă John mi-a explicat că nu acestea erau prioritățile sale și că el întrevăzuse deja toate implicațiile demersului meu muzical.
– Înțeleg sinceritatea, asta mi-a spus. John avea un ton destul de aspru, chiar ursuz, însă avea un licăr de apreciere în ochi.
De curând îl adusese în companie pe Pete Seeger. De fapt nu el îl descoperise pe Pete. Acesta era în branșă de câțiva ani. Făcuse parte din popularul grup de folk The Weavers, dar fusese pus pe lista neagră în epoca lui McCarthy și o dusese rău după aceea, însă nu se dăduse bătut. Hammond era destul de sfidător atunci când vorbea despre Seeger, spunea că strămoșii lui Pete veniseră în america pe vasul Mayflower și că – „pentru numele lui Dumnezeu!” – rudele lui luptaseră în bătălia de la Bunker Hill.
– Îți poți imagina că, în condițiile astea, ticăloșii ăștia l-au pus pe lista neagră? Ar trebui făcuți de rahat pentru asta!
Apoi a adăugat:
– Ți-o spun pe șleau. Ești un tânăr talentat. Dacă te poți concentra și-ți poți controla talentul, vei ajunge departe. O să te călăuzesc și o să-ți înregistrez cântecele. Să vedem ce se-ntâmplă.
Nu-mi trebuia mai mult. Mi-a pus în față contractul standard și eu l-am semnat pe loc, fără să-l iau la puricat. N-aveam nevoie de un avocat, un consultant sau de oricine altcineva să mi se uite peste umăr. Aș fi semnat bucuros orice mi-ar fi pus în față.
S-a uitat la calendar, a ales o dată la care să încep înregistrările, a încercuit-o și mi-a comunicat când să vin la studio, spunându-mi să mă gândesc ce anume voiam să cânt. Apoi l-a chemat în birou pe Billy James, cel care se ocupa de publicitate în cadrul firmei, și l-a pus să scrie un text de prezentare despre mine, ceva biografic pentru comunicatul de presă.
Billy era de statură medie, avea părul negru sârmos și se îmbrăca gen Ivy League, de parcă tocmai ar fi absolvit Yale. Arăta de parcă nu s-ar fi prăjit niciodată în viața lui și n-ar fi avut niciodată necazuri de nici un fel. Am luat-o agale spre încăperea în care lucra, m-am așezat de cealaltă parte a biroului lui și el s-a străduit să scoată de la mine niște date, pe care trebuia să i le furnizez fără-nconjur. A luat un carnețel și un creion și m-a întrebat de unde sunt de fel. I-am spus că din Illinois, și el a notat. M-a întrebat apoi dacă lucrasem vreodată altceva, iar eu i-am spus că am avut cam o duzină de slujbe și c-am condus la un moment dat și o mașină de pâine. Și-a notat și asta, după care m-a întrebat dacă mai aveam ceva de adăugat. I-am spus că lucrasem și în construcții, iar el m-a întrebat unde.
Cartea Bob Dylan. Cronica vieții mele vol.1 poate fi achiziționată de la: