„Îmi umbla prin cap și schița unei comedii pe care as fi vrut să o scriu, și cred că acolo a fost singurul moment în care m-am simțit tentat să scriu o comedie. Admit că mă ajuta o mare neglijență a patronilor mei: nici unul nu se gândise să petreacă o noapte sub scara aceea înainte de a fi fost destinată să devină celulă; ar fi băgat de seamă că peretele din dreapta răspundea în biroul șefului Siguranței și că era destul de subțire ca să auzi toate convorbirile telefonice și unele conversații cu glas mai înalt. Așa am putut afla, de cum am ajuns, că fusesem arestat din ordinul partidului, căruia Gligor îi raporta că „popa e aici, l-am adus, da, tovarășe, e aici”. Și dacă, noaptea târziu, mi se strângea inima când auzeam ordine de arestare transmise telefonic la distanțe mai mici sau mai mari, în după-amieze sau seara mă amuzam copios interceptând vocabularul și înjurăturile vulgare ale aceluiași Gligor când își beștelea „băieții” întorși de pe teren cu… mâna goală, și le tot făgăduia că-i trimite nu știu unde.
Mă pipăiam pe întuneric (Doamne, ce-o fi cu mine aici?), și aș fi râs tare de tot dacă luciditatea nu mi-ar fi trezit teama că veselia poate fi un semn de nesănătate mintală. Meditam într-un coșciug.”
Memorii – Valeriu Anania