Mă gândesc de mulți ani la Tomas, dar abia acum, în lumina acestor reflexii, l-am văzut cu claritate, pentru întâia oară. L-am văzut stând în dreptul unei ferestre a apartamentului său, cu ochii fixați spre partea opusă a curții interioare, spre zidul din spate al imobilului din fața sa, și nu știa ce să facă.
O cunoscuse pe Tereza, cu vreo trei săptămâni în urmă, într-un mic orășel din Cehia. Petrecuseră împreună cel mult o oră. L-a condus la gară și a stat acolo cu el până s-a urcat în tren. Zece zile mai târziu, a venit să-l vadă la Praga și au făcut dragoste în aceeași zi. Peste noapte i-a crescut temperatura și a rămas la el o săptămână întreagă, bolnavă de gripă.
L-a încercat atunci un sentiment de dragoste inexplicabilă față de această fată, pe care aproape că nu o cunoștea, îi părea un copil pe care cineva îl depusese într-un coșuleț de nuiele stropit cu smoală și-l lăsase pe firul unei ape pentru ca Tomas să-l pescuiască și să-l tragă pe țărmul patului său.
A zăbovit la el o săptămână întreagă, până s-a însănătoșit, apoi a plecat înapoi în orășelul ei, aflat la două sute de kilometri depărtare de Praga. Aici se situează momentul despre care vă vorbeam și care mie mi se pare a fi cheia vieții lui Tomas: stă în dreptul ferestrei, cu ochii fixați în partea opusă a curții, spre zidul din spate al imobilului din fața sa, și reflectează: E cazul să-i propună să vină și să se instaleze definitiv la Praga? Se temea de această responsabilitate. Dacă ar invita-o acum, Tereza ar veni ca să-i ofere toată viața ei.
Sau, mai bine, să renunțe și să nu-i mai dea nici un semn? În cazul acesta Tereza ar rămâne o simplă chelneriță într-ul local pierdut undeva, în gaura unui orășel de provincie, și el n-ar mai revedea-o niciodată.
Vrea s-o cheme să stea cu el, sau nu vrea?
Privește curtea interioară cu ochii ațintiți spre zidul din fața lui și caută un răspuns. Revine mereu, încă o dată și încă o dată, la imaginea acestei femei zăcând pe patul lui; nu-și amintește de nimeni din viața sa de până atunci. Nu-i era nici amantă, nici soție. Era un copil pe care-l scosese dintr-un coșuleț de nuiele stropit cu smoală și-l așezase pe țărmul patului său. Adormise, și el se lăsase în genunchi lângă ea. Răsuflarea ei fierbinte se accelera și el auzea un geamăt firav. Și-a lipit obrazul de obrazul ei și i-a spus, în șoaptă, cuvinte mângâietoare ca să-i aline somnul. Peste câteva clipe i s-a părut că respiră mai liniștit, și fața ei se ridică, involuntar, spre fața lui. Simțea răzbind din gura ei izul dulce-acrișor al febrei, și-l aspira cu nesaț, de parcă ar fi vrut să se impregneze cu intimitatea trupului ei. În clipa aceea i-a dat prin minte că Tereza se afla la el de mulți ani și acum trăgea să moară. Și, deodată, a simțit, cu toată claritatea, că n-ar putea să-i supraviețuiască. S-ar întinde lângă ea ca să moară o dată cu ea. Înduioșat de această închipuire, își cufundă obrazul în pernă, și-l lipi de obrazul ei, și rămase așa multă vreme.
Acum stă în picioare în dreptul ferestrei și invocă această clipă. Ce putea fi altceva dacă nu dragostea, care venise să i se înfățișeze în felul acesta?
Dar era, într-adevăr, dragostea? Sentimentul că voia să moară alături de ea, era, de bună seamă, excesiv: o vedea atunci pentru a doua oară în viața lui! Nu era asta mai curând reacția isterică a unui om care, dându-și seama în adâncul sufletului său de incapacitatea sa de a iubi, a început să simuleze, pentru sine, comedia dragostei? În același timp, subconștientul său era atât de laș, încât o alegea pentru comedia sa tocmai pe această biată chelneriță de provincie care, practic, n-avea nici o șansă de a pătrunde în viața lui!
Privea zidurile murdare din curtea interioară, conștient de faptul că nu știa dacă era vorba de dragoste sau de un acces de isterie.
Și-i părea rău că, într-o asemenea situație, când un bărbat adevărat ar ști pe loc să acționeze, el ezită, păgubind astfel de orice semnificație cea mai frumoasă clipă a vieții sale (stă în genunchi la căpătâiul tinerei femei, încredințat că n-ar putea să-i supraviețuiască).
Era supărat pe sine, se copleșea cu reproșuri, dar, în cele din urmă, își spuse în sinea lui că, de fapt, era cât se poate de firesc ca el să nu știe ce voia.
Omul nu poate ști niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are decât o singură viață și n-are cum s-o compare cu niște vieți anterioare, nici s-o corecteze în niște vieți ulterioare.
Cartea Insuportabila ușurătate a ființei poate fi achiziționată de la: