„Din punct de vedere lingvistic, există niște grupe mari de populație care vorbesc aceeași limbă: japoneza, chineza, spaniola, engleza, portugheza, greaca, germana, franceza ș.a.m.d. Cei mai mulți dintre noi cred învățând limba părinților și fraților, care devine limba inițială sau maternă. Mai târziu, putem învăța și alte limbi, dar de obicei cu mult mai mult efort. Acestea devin limbi secundare. Vorbim și înțelegem cel mai bine limba maternă. Ne simțim cel mai în largul nostru atunci când vorbim această limbă. Cu cât folosim mai mult o limbă secundară, cu atât ne vine mai ușor să conversăm în ea. Dacă vorbim doar limba maternă inițială și întâlnim pe cineva care la rândul său vorbește doar limba sa maternă, care este diferită de a noastră, comunicarea dintre noi va fi limitată. Trebuie să ne bazăm pe arătatul cu degetul, pe onomatopee, pe desene sau pe redarea prin gesturi a ideilor noastre. Putem comunica, dar e incomod. Diferențele de limbă sunt parte componentă a culturii umane. Dacă dorim să comunicăm eficient dincolo de granițele culturale, trebuie să învățăm limba celor cu care dorim să comunicăm.
La fel este și în iubire. Limbajul emoțional al iubirii tale poate fi față de cel al partenerului tot atât de diferit cum e chineza de engleză. Oricât de tare te-ai strădui să-ți exprimi iubirea în engleză, dacă partenerul nu pricepe decât chinezește, nu veți înțelege niciodată cum să vă iubiți.”
Cele cinci limbaje ale iubirii – Gary Chapman